„Doamne, vrei să cerem să cadă foc din cer ca să-i distrugă?” (Lc 9,54). Când citim această pericopă, impetuozitatea celor doi „fii ai tunetului” (replică la refuzul samaritenilor de a-l primi pe Domnul) ni se pare ilară, ba chiar ridicolă: iată aici doi bieţi oameni care de-abia au făcut cunoştinţă cu puterea harului şi deja vor să tune şi să fulgere impotriva semenilor lor, chipurile ca să apere cauza lui Cristos înaintea nechemaţilor care nu pricep o iotă din tainele împărăţiei. Însă lucrurile se schimbă în realitatea cotidiană, când, de atâtea ori, noi înşine luăm în serios situaţii similare şi devenim „fii ai tunetului” împotriva celor care, ni se pare nouă, ne sunt inferiori în cunoaşterea celor sfinte: uite aici un păcătos public (un samaritean), care face şi drege şi deci, nu-i aşa, nu vrea să-l primească pe Domnul; oare nu-i de datoria noastră să-l pedepsim cumva pentru aceasta? Desigur, rareori vom spune făţiş că trebuie pedepsit (deşi aproape întotdeauna, mintea noastră zice: „Doamne, cum de nu-l trăsneşti pe ăsta?”), fiindcă, la suprafaţă, trebuie să ne păstrăm aparenţa evlavioasă a intenţiilor pure şi bune. Dar uluirea noastră că nu se crapă cerul de păcatele lui rămâne. La fel şi dorinţa ca el să nu fie pus pe picior de egalitate cu noi, drepţii şi neprihăniţii, care ne-am căpătat (după mintea noastră) oarece trecere înaintea Domnului. Ce ne spune evanghelia de azi că le-a răspuns Cristos celor doi apostoli puşi pe fapte mari e valabil şi pentru făţarniciile noastre mascate în cuvioşenie: „Isus i-a dojenit cu asprime” (Lc 9,55).