„Toată lumea se minuna de tot ce făcea Isus” (Lc 9,43): iată un verset care conţine o imensă bogăţie semiotică. El surprinde antitetic dihotomia lume-Isus, dar şi reacţia vizavi de faptele Mântuitorului. Şi din el ia naştere următoarea întrebare: antiteza prezentată e una perpetuă, dar la fel stau lucrurile şi cu „minunarea” noastră înaintea celor înfăptuite de Domnul? Adică vedem, simţim percepem prezenţa lui în viaţa noastră asemenea oamenilor înaintea căror el a stat, în chip fizic, cu 2000 de ani în urmă? Cunoaştem cele pe care el le face zilnic pentru noi azi, în secolul vitezei (şi al tuturor nebuniilor? Şi dacă da, ne minunăm de acestea?
Anunțuri
Nu ne mai minunăm de câte face Domnul pentru noi. În schimb, cred că se minunează el de ce pot să fac. Zilnic, Îl fac să se mire de câteva ori. Pesemne că îşi ia preasfânta Lui faţă în mâini şi Îşi spune: „Uluitor ce poate să facă omul ăsta!”
Cred că dimineaţa zice: „dacă aş fi fost câinele lui, precis nu ar fi uitat să mă plimbe la cea mai matinală oră din zi. Dar aşa, sunt Dumnezeul lui şi iar a uitat să Îmi spună rugăciunea de dimineaţă !”
La amiază zice: „ia uite cum s-a dus la Auchan să mai cumpere o aiureală de care nu are nevoie şi pe care nu o va putea lua cu el. Dar la mine la Spitalul Sf Luca, unde sunt bolnav şi sufăr, nu a venit!”
Seara zice: „Pentru ce vă tot rugaţi de o viaţă lungă ? La ce ţi-a folosit încă o zi în care nu ai făcut nimic pentru Mine ? Diem perdidisti !”