Astăzi sărbătorim înălţarea Sfintei Cruci, prilej de meditaţie asupra legăturii dintre viaţă şi moarte, dintre întrupare şi înviere, dintre Betleem şi Golgota, dintre vestea cea bună şi agonia crucii. Şi esenţa acestei meditaţii mi se pare versetul următor: „Dumnezeu a trimis pe Fiul său […] ca lumea să fie mântuită prin el” (In 3,17). Prin „trimitere” are loc întruparea Domnului pe pământ, în mijlocul oamenilor; prin moartea Fiului „atârnat pe lemn” (Gal 3,13) se înfăptuieşte mântuirea: un cerc care se închide perfect. Ceea ce mă face să mă întreb cum se închide cercul în cazul acelora dintre noi care refuză mântuirea, care neagă întruparea şi crucea, care nu se înalţă odată cu Cristos în pătimire pentru a fi alături de el în slavă. Nu ştiu răspunsul la această întrebare. Dar sunt încredinţată că el sălăşluieşte ca taină în Inima preamilostivă a Fiului care, de acolo, de la înălţimea crucii (o înălţime cosmică, pe care niciunul dintre noi n-o va putea atinge vreodată în dimensiunea totală în care a a atins-o Cristos), îmbrăţişează cu mâinile lui străpunse, întreaga omenire.