Azi, într-un admirabil comentariu al lui Nicolae Steinhardt pe marginea episodului întâlnirii dintre Cristos şi samariteancă, descopăr motive de încurajare pentru mine, cea atât de îndărătnică şi de temperamentală, gata oricând a mă lua la harţă cu Isus pentru fitece nimic, pentru ca după aceea, să mă predau (pentru a câta oară), biruită de iubirea lui:

„[Domnului] i-au fost pe plac un prigonitor ca Saul din Tars, o desfrânată din pasiune ca Maria Egipteanca, un vameş înrăit ca Zaheu, o sfădăreaţă ca samariteanca; nu i-au plăcut feţele palide, călăii, plângăreţii, strecurătorii de izmă, chimen şi untariţă, făţarnicii, purtătorii de caftane şi ciucuri lungi, zeloşii aprinzători de lumânări. Pe Simon-Petru l-a iubit mult fiindcă era din speţa inşilor înfocaţi, intempestivi, nerăbdători” (Dăruind vei dobândi, Ed. Mănăstrii Rohia, 2005, pag. 83).