„Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oile sale” (In 10,11): iată esenţa păstoririi în duhul voit (şi exemplificat) de Cristos. Sigur, este vorba despre a merge, la propriu, până la jertfa supremă în mărturisirea evangheliei. Şi, din fericire, Biserica are (de-a lungul istoriei, dar şi în contemporanitate) multe exemple de astfel de păstori buni. Însă o nuanţă a acestei „bunătăţi” a păstorului este şi nimicirea de zi cu zi a propriului eu a celui pus să călăuzească turma, spre mai marele bine al oiţelor sale. Şi am cunoscut păstori care mor, care se nimicesc pe sine pentru cea mai neajutorată oaie din turmă. Îmi amintesc de un preot care celebra Liturghia cu febră de 400; de altul care nu a avut somn până ce nu a împărtăşit un muribund (familia se opunea, considerând în chip superstiţios că împărtăşania aduce moartea); de altul care petrece ore în şir într-un spital de copii, înfruntând refuzul şi revolta oamenilor faţa de Dumnezeu care îngăduie ca suflete atât de mici să fie luate atât de devreme; altul care oferă nopţi întregi de adoraţie euharistică şi pocăinţe drastice pentru întoarcerea păcătoşilor. Toţi aceştia sunt păstori buni: ei nu mai există pentru ei înşişi, ci numai pentru oile lor, cărora le dăruiesc întreaga lor viaţă.