Parabola evangheliei de azi este recunoscută sub două nume, în funcţie de unghiul din care priveşte fiecare din noi: pentru cei mai înclinaţi spre iertare e parabola tatălui milostiv; pentru cei mai atraşi de îndreptăţire e întoarcerea fiului risipitor. Oricum ar fi, cert e că viaţa ne rezervă multe ocazii în care noi înşine suntem, fie faţă de ceilalţi, fie faţă de Dumnezeu, fii risipitori. Şi multe alte ocazii în care, pentru a-l mărturisi pe Cristos, suntem chemaţi să fim părintele milostiv. Cred că această ipostază merită o meditaţie mai profundă. Cum e părintele milostiv? 1. Nu arată cu degetul pe cel în culpă, ci „l-a cuprins mila” (Lc 15,20) faţă de aceasta. 2. Nu aşteaptă scuzele celui greşitor, ci el primul „i-a alergat în întâmpinare” (Lc 15,20). 3. Nu îl mustră, nu îl judecă, nu îl ia la rost în niciun fel, ci „l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat de nenumărate ori” (Lc 15,20). Am fost noi părinte milostiv când Domnul ne-a pus înainte această oportunitate? Ori am cerut explicaţii, am acuzat la nesfârşit, am sufocat cu o mie de „de ce”-uri inima şi aşa zdrobită de suferinţă a celui greşitor? Dacă am făcut asta, înseamnă, simplu, că nu am înţeles nimic din ceea ce sfântul Paul ne mărturiseşte în prima lectură: „Cristos Isus a venit în lume pentru a-i mântui pe ci păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (Tim 1,15). Asumarea autentică a acestei condiţii de păcătos e fundamentul iertării noastre autentice faţă de celălalt.

Anunțuri