Cristos vorbeşte azi, pe un ton autoritar, despre coerenţa dintre fapte şi vorbe: „De ce mă numiţi: Doamne, Doamne, dar nu faceţi ce vă spun eu?” (Lc 6,46). Lipsa de coerenţă este boala grea a  creştinismului. „Doamne” în sus, „Doamne” în jos, cruci mari, mătănii adânci, posturi aspre, dar lipsă de îndurare faţă de greşelile aproapelui, indiferenţă la durerea celui de lângă noi, alegeri greşite în ochii lui Dumnezeu numai pentru că ele sunt bune în ochii lumii. Cum spune un duhovnic ortodox: „Tipic, tipic, şi la inimă nimic”. Cui îi spun: „Doamne, Doamne” dacă faptele mele îl ucid pe Acela care nu poate primi ura, uciderea, minciuna, desfrânarea? Oare mă pot închina „în duh şi adevăr” (In 4,24), dacă inima mea e murdară, neagră, împietrită? Sau e doar o crudă maimuţăreală toată închinarea mea? O scuipare şi o batjocorire asemenea aceleia cu care i s-au „închinat” lui Cristos călăii lui? Ce sunt eu: călău ori ucenic?

Anunțuri