De oricâte ori aş auzi pericopa evanghelică de azi, nu m-aş sătura de necuprinsul învăţăturii pe care o înglobează doar cuvintele acestea: „Dacă iubiţi numai pe cei care vă iubesc, ce răsplată puteţi aştepta?” (Lc 6,32). Astăzi se vorbeşte atât de mult şi în atâtea feluri despre iubire, fără a se atinge, fie şi numai o idee, adevărata Iubire despre care ne vorbeşte (prin fapte, viaţă şi moarte) Cristos. Noi înşine, creştinii, vorbim adesea despre iubire în felurite chipuri, eşuând lamentabil atunci când suntem chemaţi să iubim cu adevărat. „Mi-e greu să-i iubesc pe cei cu care nu sunt de acord, pe cei care sunt păcătoşi, pe cei care nu-l cunosc pe Cristos, pe cei care mă urăsc”. Ei, da, nu scrie nicăieri că e uşor a fi creştin de-adevăratelea. Isus i-a iubit şi pe cei cu care nu era de acord, şi pe păcătoşi (ba chiar în chip predilect!), şi pe cei care nu l-au recunoscut şi l-au spânzurat pe lemn, l-au batjocorit, l-au ucis. Noi nu putem face toate astea. De ce? Fiindca nu ne lasă acel ceva pe care Cristos nu l-a avut, iar noi îl avem din belşug: orgoliul. A dărui iubire înseamnă a te face jertfă şi a uita de tine pentru a le dărui un strop din iubirea lui dumnezeiască tocmai acelora care nu îl cunosc, care nu îl doresc şi care nu îl iubesc. Adică acelora care habar nu au ce e Iubirea. Tu, creştin, eşti trimis de Cristos să fii apostol al Iubirii printre cei fără de iubire. Ce faci tu ca să răspunzi chemării?