TC, din nou… Fiindcă numărul de accesări ale postării anterioare îmi arată că v-a plăcut. Micul nostru cerc literar găzduieşte acum un text care îmi aminteşte de o povaţă pe care am primit-o de la îndrumătorul meu spiritual, aplicabilă tuturor temerilor şi nesiguranţelor noastre, tuturor clipelor de „clătinare” de orice fel (intelectuală, spirituală, umană), întregii agitaţii înspre nimic a zilelor noastre. „Stai”, zice părintele, monosilabic şi teribil de elocvent. „Cum să stau?”, întreb eu, tâmpă. „Pur şi simplu stai pe loc. Opreşte-te în loc, câteva clipe, în fiecare zi. Stai pe loc. Fii doar tu şi cu tine. Nu te gândi la nimic, nu face nimic, pur şi simplu STAI. Ascultă, priveşte, adulmecă. Lasă-­te suprinsă. Stai. Atât”. Nu mai ştim să stăm locului. Şi privim fără să vedem, ascultăm fără să auzim, ne uităm unul la altul altfel decât ca de la suflet la suflet, suntem invadaţi din toate direcţiile de zgomote cărora le îngăduim să pună stăpânire pe noi până la sufocare. În loc să conştientizăm (spre zidire) desfătările ori asperităţile căii pe care mergem, ne lăsăm copleşiţi de toate cele nefolositoare sufletului. Textul lui TC spune tocmai acest lucru: şi puful şi pietrele au rostul lor; noi trebuie doar să stăm în loc pentru o clipă pentru a înţelege acest rost.                           

Colindăm străzile şi uităm să privim în jur. Ocolim cu privirea pe cei ce trec pe lângă noi, parcă ignorându-le existenţa. La sat, salutul tradiţional relevă prezenţa celuilalt. La oraş parcă umblăm singuri pe stradă, oare chiar aşa o fi?

Şi în acest context, oraşul e gol, e gol de oameni, dar plin de suflete. Umblăm pe străzi şi ne căutăm drumul până la destinaţie, remarcăm că nu putem să mergem cu ochii închişi, pentru a nu ne izbi de ceva. Şi totuşi păşim cu o oarecare indecizie. Uneori drumurile devin de puf, şi parcă zburăm în zilele de bucurie, sau în zile în care primim o veste frumoasă. Alteori, păşim pe pietre, chiar colţuroase, parcă desculţi ne înţepăm de spinii care stau aşternuţi în calea noastră. Două feţe ale aceluiaşi suflet. O lume în care mediocritatea nu are scăpare. Ori păşim pe puf, ori păşim pe pietre. Uneori relaxarea cu care păşim depăşeşte fiinţa noastră şi ne conduce la trăiri simple, dar dulci. Privim copacii din parcuri, într-o plimbare simplă, şi simţim cum ei există, dar nu comunicăm cu ei. Şi păşim agale prin parcuri, iar unii traversează grăbiţi fără a putea nici măcar o clipă privi nimic. Unii păşesc în drumul lor pe piatră, alţii păşesc pe puf. Şi dincolo de toate, avem nevoie să păşim desculţi pe puf. Paşii pe puf ne dau savoare unei certitudini, acea savoare către care ne îndreptăm şi pe care o putem privi, care ne hrăneşte, ne îndeamnă la lucruri fantastice, la fapte grandioase. Paşii grăbiţi sunt paşii de piatră, seci, iuţi, negrăitori în sufletul nostru… ce straniu şi dureros. Tot ce întâlnim în drumurile noastre şi trăim… trăim pentru că păşim ori pe puf ori pe pietre colţuroase.

O zi bună în care păşim pe puf ne aruncă mâine într-o zi în care în faţa ochilor răsar pietrele colţuroase. Şi totuşi avem şi zile banale, în care nici puful nici pietrele nu ne ies în cale, nu reuşim atunci să păşim nici măcar pe nisip, nici măcar pe asfaltul rece şi dur, nici nu putem simţi moliciunea unui pământ dintr-un lan abia arat. Atunci, în ziua aceia, oare pe ce călcăm? Poate trăim în suflet cu aşteptarea unui răspuns, cu plăcerea unei veşnice aşteptări, în aşteptarea unui fapt care să ne vină înainte. Dar ce poate să vină? Pe ce călcăm în aceste zile în care nici măcar indiferenţa nu ne este alături? Poate atunci e timpul să zburăm, poate atunci e timpul să ne ridicăm de la pământ şi să păşim în tainele splendide ale sufletului, poate atunci este şansa noastră. O şansă nouă, dar şansă. Şansa la ce? Nu ştim, aşteptarea parcă nu mai are răbdare, devine înţepătoare şi cu cât aşteptarea devine mai acerbă, cu atât parcă nu mai facem faţă. Parcă păşim spre acelaşi puf şi aceleaşi pietre colţuroase, ne este frică de paşii pe care i-am făcut în trecut şi vrem drumuri, cărări unde să păşim cu o altă stare. Ce aşteptăm de fapt? Oare mai vrem să păşim? Momentul dezvăluirii unui drum nou, parcă este aproape, parcă plutim rupţi de la pământ şi sperăm să nu ne mai întoarcem la drumul de puf şi piatră. Dar aici, aici este dezvăluirea inefabilului, aici avem certitudinea că omul e în căutarea a ceva, un ceva pe care îl simte din rărunchii fiinţei sale, dar încă nu-l poate trăi. Şi după aceşti paşi rupţi de la pământ, când sufletul zboară, revenim tăcuţi la banalitatea zilei, la paşii sacadaţi, fie pe puf fie pe pietrele colţuroase. Salvarea nu e în banalitatea paşilor, ci ea se ascunde tăcută şi perversă în clipele de zbor, în momentele de exuberanţă ale sufletului, în momentul în care simţim cum un dar ceresc se apropie, îl simţim, şi apoi ne părăseşte ca un miros al unei flori de care ne îndepărtăm.

Şi drumul nostru continuă, cu paşii pe puf şi paşii pe pietre colţuroase presărate cu spini. Dar din aceste rânduri să învăţăm să păşim, iar când simţim că e momentul să zburăm, să sperăm, să o facem cu certitudinea că paşii noştri nu pot să păşească doar pe puf şi pietre colţuroase şi că e timpul să ne desprindem de pământ şi preţ de o clipă, să zburăm.

Alte texte de acelaşi autor:

Rupturi din sacru… E îngerul tău