În evanghelia azi, Isus îi alege pe cei doisprezece, cărora „le-a dat numele de apostoli” (Lc 6,13). Lumea noastră contemporană a pierdut aproape complet dimensiunea esenţială a acestei învestiri, şi anume aceea de trimis (termenul „apostol” vine de la gr. ἀπόστολος care înseamnă trimis, mesager, vestitor). Suntem înconjuraţi de apostoli ai diverselor forme de spiritualitate, ba chiar termenul a ajuns să desemneze şi pe micii mesia care ne asaltează din lumea politică, socială, artistică etc. Dar tuturor le lipseşte această dimensiune esenţială, fără de care un apostol nu este ceea ce-i spune numele: trimis al altcuiva, mai presus de el, ale cărui învăţături apostolul le propovăduieşte. Apostolul nu se vesteşte pe sine, ci pe acela care l-a trimis în apostolat. Când dau de pomană în văzul televiziunii, nu sunt apostol, căci nu-l arăt pe Domnul, ci pe mine. Când mă rog în intersecţii şi fac paradă de cuvioşenia şi rectitudinea mea, nu sunt apostol, căci mă pun pe mine în locul aceluia care m-a trimis. În toate, Cristos e discret, plin de iubire, grabnic la iertare. Iar apostolul trebuie să fie într-atât de discret încât să nu se arate niciodată pe sine însuşi, făcându-se transparent pentru ca lumea să-l vadă pe Domnul. Apostol adevărat e acela ale cărui fapte îl ascund într-atât pe el însuşi şi îl reflectă într-atât pe Cristos încât oamenii „să vadă faptele lui bune şi să-l preamărească pe Tatăl lui din ceruri” (cf. Mt 5,16).

Anunțuri