„Ridică-te şi stai în mijloc” (Lc 6,8), îl cheamă Isus pe omul cu mâna paralizată. Pentru Domnul, bolnavul, păcatosul, e centrul universului. El îl aşează înaintea tuturor, fiindcă pentru acesta s-a întrupat Dumnezeu în mijlocul oamenilor: pentru a tămădui, pentru a mângâia, pentru a ierta. Ce facem noi, în schimb, cu păcătosul care ne incomodează, ne sâcâie, ne stă în coastă, fiindcă ne umbreşte sclipitoarea evlavie şi impecabilul legalism? Îi întoarcem spatele, îl ignorăm, îl azvârlim afară din cetate. Încă o dată, ce face Domnul? Îl pune în mijloc. Adică în atenţia lui grijulie. Câtă vreme nu facem şi noi la fel, nu suntem vrednici să ne numim ucenici. Şi nici nu putem vindeca pe nimeni la rândul nostru prin mângâierea Domnului, fiindcă încă nu ne-am vindecat pe noi înşine de orgoliul luciferic că noi suntem centrul universului, căci, nu-i aşa, doar noi ne-am pus singuri acolo, în mijloc, şi locul ni se cuvine. Însă între centrul lumii Domnului şi buricul pământului e cale lungă…