„Nimeni dintre voi nu poate fi ucenicul meu, dacă nu renunţă la toate bunurile sale” (Lc 14,33): iată definiţia ucenicului autentic, dată de însuşi Mântuitorul. Ne place să ne considerăm ucenici. Ne aplicăm nouă înşine această etichetă, dar fără a ne asuma şi concretul ei. Doar pentru faptul că suntem mergători la biserică, cititori de rugăciuni, făcători de un pospai de fapte bune, iată că ne învestim singuri cu titulatura de „ucenic”. Dar ucenicia nu e loc călduţ, e luptă, e trântă curată, e nebunie, e căutare, e nelinişte, e foc interior. E renunţare la cele ale trupului (averi, plăceri, desfătări), pentru că trupul, „acest lăcaş de lut ne împovărează mintea cu mii de griji” (Înţ 9,15). Nu există ucenicie autentică fără suferinţa renunţării. Şi tocmai această renunţare e deopotrivă proba de foc a intenţiilor noastre reale în privinţa vieţii noastre cu Domnul (de ce suntem dispuşi să ne debarasăm pentru a fi cu el) şi confirmare a corectitudinii alegerii făcute (căci nimeni nu lasă totul pentru nimic). Iar a lăsa totul include şi un „ceva” cel mai puţin susceptibil a se încadra aici: a mă lăsa inclusiv (şi mai ales) pe mine însumi.