Fariseii îi mustră pe ucenicii Domnului: „Pentru ce faceţi ceea ce nu este îngăduit?” (Lc 6,2). Transpusă în realitatea cotidiană, această apostrofare pe care emitenţii ei o doresc, de cele mai multe ori, drept correctio fraterna, nu are alte rădăcini (bine ascunse şi bine înfipte) decât acelea ale autojustificării. Spuneam zilele trecute cât de mult mă mâhneşte acest fariseim deghizat în evlavie şi care se introduce, de regulă, prin înseşi cuvintele care pot constitui o definiţie a autosuficienţei: „Eu nu aş face niciodată aşa ceva”.  Cum să deosebim fariseismul de preocuparea autentică pentru binele sufletesc al aproapelui? Când fraza începe cu „Domnul e îngrijorat de starea sufletului tău”, asta e iubire (faţă de Cristos şi faţă de fratele meu). Când începe cu „eu”, e, neîndoielnic, orgoliu. A da cu pietre în aproapele nu înseamnă, oricât de mult am vrea noi să lăsăm această impresie, că apărăm onoarea Domnului, pătată de păcatele aproapelui. Înseamnă doar că ne considerăm pe noi înşine suficient de curaţi pentru a face gestul ridicării pietrei.

Anunțuri