Am câţiva prieteni care scriu. Şi scriu bine. Doar că (deocamdată?) suferă de o timiditate excesivă (dar explicabilă) în privinţa expunerii publice a textelor lor. Şi m-am gândit să găzduiesc aici pe blog, un mic cerc literar, pe care din lipsa acută de inspiraţie il intitulez Verbum (aştept sugestii mai smart). Şi sparge gheaţa azi, un prieten, TC, pe care îl apreciez pentru fineţea sufletească pe care o arată în relaţia cu mine şi al cărui text de faţă îl simt ca o adiere eminesciană de luceferi şi ca pe o înălţare a unui zburător heliadian, purtând sigiliul unei angelologii delicate şi inedite, punctată de dulci, dar discrete, accente onirico-romantice à la Hölderlin, care te transportă în duh la picioarele barocelor făpturilor înaripate ale lui Bernini de la Sant’Andrea della Fratte din Roma.       

    

Mergeam neîncetat pe drumurile întortocheate, lovit şi temător de trecut, parcă ne mai putând observa viitorul. Dar mergeam… păşeam agale, parcă singuratic în lumea plină de oameni pe care abia ajungeam să-i simt… şi cu cât vedeam mai mulţi, mă îngrozea ideea că întâlnesc atât de puţini. Pluteam într-o lume în care misterul interzis al cunoaşterii era supus unei alte lumi, lumea speranţei, lumea şansei, o lume a priveghiului sperat. Dar acest priveghi era poarta ce ducea către acea lume a neînţelesului, al cărui farmec măcina întreaga existenţă şi-şi desfăcea vălul pe un soclu rigid cu trăsături fine şi neînţelese. Era trecerea de la priveghiul sperat la şansa ce domnea peste el.

Am adormit lângă un soclu. Când m-am trezit, nu reuşeam să-mi ridic capul pentru a privi statuia de care mă sprijineam. Era lângă mine, am ridicat mâna şi-i atingeam picioarele, erau reci. Palma lua forma acelui picior ţeapăn şi mă întrebam ce este, ce se ascunde pe acel soclu lângă care mă tânguiam. Doream să aflu ce este. Trăgeam de văl încet, era noapte, luna nu înceta să vegheze la deshumarea unei arătări. Mă treceau fiorii unei naşteri, statuia falnică veghea ziua la liniştea locului… ce era? Trăgeam de văl, iar vălul se lăsa condus de mâna care îndrăznea să-i desluşească taina. Era sublim cum luna mă lăsa cu lumina ei difuză să sparg secretul şi totuşi nu reuşeam să privesc statuia. Şi din priveghi totul s-a transformat în speranţa că voi descoperi ceea ce căutam. Fiorii îmi treceau prin vene, aşteptarea îmi dezmorţea fiinţa întrebătoare, iar din priveghiul unui soclu se năştea speranţa unui început mai bun şi plin. Căutarea îşi găsea sensul, palmele prindeau vălul şi îl trăgeau cu încredere. Eram tăcut şi curios. Şi, vai, un sughiţ scurt şi statuia care era rigidă, s-a transformat. Deşi rece, era triumfătoare, iar în clarul de lună puteam să zăresc imaginea unui înger încoronat. Părea că domneşte peste toată lumea, era falnic, cu un sceptru în mână, foarte pornit în luptă. Chipul era aspru şi calm, mantaua îi acoperea bustul solid. Înconjurând această venerabilă statuie, m-au cutremurat aripile îndrăzneţe parcă gata de zbor, de un zbor la o luptă pe viaţa şi pe moarte. Mă minunam de vederea acestui înger dezvelit. Nu grăia, dar i-am cerut un dar, să-mi spună unde pleacă la luptă. Tăcea… atunci subit de înfăţişarea falnică, m-am aplecat, m-am îngenuncheat şi l-am rugat din suflet să-mi şoptească. Şi s-a îndurat… şi mi-a şoptit…sunt cel ce caută frânturi de sacru, sunt cel ce brazdă această lume plină de divin…şi am rămas uimit cum îmi şoptea… cu vocea stinsă, dar de tunet, îmi atingea rărunchii şi îmi venea să mor…şi am strigat cât eu puteam de tare…taci!…unde se pot găsi frânturi de sacru… ce cauţi chiar aici în lumea mea? Şi a tăcut… nu mai şoptea, tăcea…nu mai şoptea…eram nemulţumit de tăcerea lui, mă simţeam straniu şi pierdut şi l-am rugat, l-am implorat…vorbeşte, spune-mi…dar nu vorbea…şi atunci, în aspra-mi nălucire, i-am zis de-un târg, să-l facem nu ne costă…tu să vorbeşti, eu te ascult şi plec în căutare, în oastea ta, sub sceptrul tău, să căutam şi să vedem de sacrul îl mai întâlnim. Privirea parcă şi-o schimbă, era totuşi, un chip de piatră-nţepenită. Însă deodată, cum cugetam la chipul lui înţepenit, s-a uitat blând şi m-a privit şi-a început să-mi spună: mă voi ridica de la pământ, tu prinde-te de talpa mea ,căci am să zbor. Şi dintr-o dată fără să clipesc apuc să-l prind de talpă să plutesc deasupra catedralelor târzii, a oamenilor mari cu suflet mic, şi al oamenilor mici cu suflet mare, deasupra apelor şi parcă deodată dădeam de cer. Şi am strigat…unde e sacrul de care vorbeşti? Şi el mi-a zis: priveşte lumea în nimicnicia ei şi vei vedea că tot ce vezi e rază doar din sacru de-l observi. Şi am tăcut… şi mă ţineam de talpa lui, nu mă zdrobea căci eu eram asemenea şi lui, chiar o frântură din acest sacru ce-l priveam. Şi-acest colind legat de talpa unui înger, m-a dus în cer şi am trecut de stele şi am invadat în veşnicia care, la rândul ei, era doar o ruptură din sacru ce-mi vorbea.

Şi-aşa am înţeles că lumea-i sacră, că răul nu-i decât un vis creat din neştiinţă şi acest vis se spulbera înaintând spre cer. Te las pe tine-acum ca să te prinzi de acest înger şi să zbori, iar din priveghi, să simţi cum lumea prinde aripi, e sacră, e la locul ei, căci îngerul nu căuta să lupte, ci căuta să vadă lumea ce domnea în sacru.

Alte texte de acelaşi autor:

Păşind pe puf, păşind pe pietre colţuroase