„Îndepărtează-te de la mine, Doamne, căci sunt un om păcătos!” (Lc 5,8). Această tulburătoare rugăciune a lui Petru îmi aduce în minte două atitudini antagonice. Mai întâi, aceasta este reacţia tuturor păcătoşilor înaintea celor sfinte, care se constituie totodată într-o scuză facilă, mascată într-o pseudo-pocăinţă găunoasă, pentru nefrecventarea acestora: „Dacă merg la slujbă se dărâmă biserica pe mine”. Apoi, politeţea interioară înaintea acelui mysterium tremendum al lui Rudolf Otto, care ne îndeamnă să facem asemenea centurionului ale cărui cuvinte le invocăm la fie care Liturghie la ridicarea Ostiei: „Doamne, nu sunt vrednic…” Între prima şi a doua soluţie la dilema lui Petru stă hăul uneori de netrecut al propriei noastre suficienţe şi a comodităţii instalării în situaţia căldicică şi paradoxală de „credincios nepracticant”.