Azi, evanghelia ni-i arată pe locuitorii din Cafarnamum care l-au primit pe Isus în cetatea lor şi „erau uimiţi de învăţătura lui, pentru că vorbea cu autoritate” (Lc 4,31). Cu câteva luni în urmă, la una din meditaţiile de la iezuiţi, conducătorul meditaţiei ne spunea că trece zilnic prin faţa unei clădiri neoprotestante pe a cărei faţadă este inscripţionat cu litere aurite următorul enunţ: „Isus este Domnul!” şi se întreabă cât de important e să scrii asta pe garduri şi cât e de important să ai asta gravat cu litere de aur în inima ta. Isus este sau nu Domnul pentru mine (interior, în conştiinţă, în inimă, în fapte, în întregul meu mod de a gândi şi de a acţiona)? Dacă da, atunci e unul care îmi vorbeşte cu autoritate. Iar faptele mele bune nu izvorăsc nicidecum din propria-mi virtute, ci din autoritatea acestui glas al Domnului care se face auzit înlăuntrul meu şi care mă uimeşte într-atât încât ajunge să îmi devină imposibil să aleg altceva decât a mă supune acestei autorităţi.