Nu m-am călugărit. Aproape că îmi vine să râd când spun asta. Distanţa dintre felul sărăcios,  stângaci şi, de cele mai multe ori, de-a dreptul prostesc în care răspund eu harurilor Domnului nostru şi sfinţenia unui suflet chemat la viaţa consacrată e la fel de mare ca distanţa de la cer la pământ.  

Deci, nu m-am călugărit (în sensul clasic al termenului). Simt nevoia să spun asta nu ca un soi de disculpare, ci pentru că, în ultima vreme, unii cititori (şi prieteni, dar şi dintre aceia care nu mă cunosc personal) mă întreabă dacă am vreo problemă, pentru că vorbesc numai şi numai despre Dumnezeu, sunt mereu la biserică, la mănăstire. Asta îmi aduce aminte de un fost coleg de serviciu, care, în drum spre birou, mă lua cu maşina în fiecare dumineaţă de la biserică şi, după vreo săptămână, îmi spune, vădit îngrijorat: „Ai vreo problemă de vii la slujbă în fiecare zi?” Sugestia aceasta că frecventarea Domnului ar putea fi asociată numai dezastrului e o oribilă lipsă de respect faţă de El. Nu cumva lumea în care trăim s­-a deformat într-atât, s-a lăsat într-atât de sluţită şi înrobită de laicizare, de secularism, de anticlericalism, de revoltă (explicită ori nu), încât nu mai vedem pădurea din cauza copacilor? Unde este „problema” cu adevărat?

Dacă a te călugări înseamnă, in extenso, a te separa de lume, atunci acest lucru este posibil, interior, pentru fiecare din noi, şi atunci, da, m-am călugărit în inima mea. Dar ce e nou ori surprinzător în asta? Nu orice creştin e călugăr în inima lui? Nu orice creştin luptă în fiecare zi cu el însuşi ca să nu-şi mai fie lui suficient, să-l caute pe Cristos în chipul celui de lângă el, dar şi ca să se desprindă de pseudo-valorile unei lumi tot mai alienate, care ne stăpâneşte minţile şi sufletele prin reclame, scandaluri de presă, promiscuitate, consum? „Nu există noroi care să poată astupa strălucirea iubirii”, spunea Mons. Ghika. Da, m-am călugărit. Fug de lumea aceasta debusolată şi imatură, ba chiar paralizată, ciuntită spiritual, ca să caut frumuseţea care încă mai există printre noi şi care, dacă te laşi descoperit şi cucerit de ea, îţi îmbată sufletul cu parfumul Adevărului. Sunt mâhnită de felul în care lumea aceasta murdară sufleteşte caută cu obstinaţie să urâţească frumosul, târându-l în mocirla standardelor ei (zilele trecute, o persoană insista: „M-ai înnebunit cu mănăstirea. Sunt sigură că sunt o grămadă de mizerii şi acolo, doar că nu le vezi tu”). Apetenţa asta josnică de a scormoni pretutindeni după gunoi, de a transpune maneaua, grosolănia şi violenţa „Ştirilor de la ora cinci” în orice registru al existenţei cotidiene mi se pare terifiantă, ba chiar de-a dreptul malefică. 

În evul mediu, mănăstirea făcea parte integrantă din viaţa cetăţii, care lua naştere în jurul abaţiei; mănăstirea era centru de cultură şi de spiritualitate, prin ea viaţa cotidiană gravita în jurul lui Cristos. În zilele noastre, mănăstirea a ajuns un intrus în zgomotul metropolei, care tulbură, cu liniştea ei, neliniştile noastre cotidiene. De unde laicul căuta pacea şi reculegerea mănăstirii pentru a-l întâlni pe Domnul, acum, viaţa laicilor pe lângă o mănăstire a ajuns o excepţie suspectă, fiindcă e viaţa unor laici care, în cel mai bun caz, îl bifează pe Cristos ca pe un must do printre multe alte priorităţi ale agendei. Lista de cumpărături de la hipermarket stă alături de acatistul pe care îl lăsăm în fugă la biserică. Iar acest must do e relaţionat cel mai adesea cu o nevoie lumească („Doamne, dă-mi, dă-mi, dă-mi şi iarăşi dă-mi”), devenind de neînţeles „Doamne, am venit să-ţi dau şi eu ţie, să pun înaintea ta toată mizeria mea sufletească, toate temerile, toate bucuriile, să vorbim, ca doi buni prieteni, despre planurile tale cu mine”. Mănăstirea, prezenţă tăcută, discretă şi elegantă, ca o şoaptă, devine semn al Adevărului în lumea aceasta zgomotoasă, ţipătoare şi şuie, sfâşiată de minciună şi falsitate. Şi ea, mănăstirea, ca şi credinţa autentică, sâcâie cu exigenţele ei de neînduplecat, care pun sub semnul întrebării valorile proslăvite dincolo de zidurile ei. „Problema” lumii? Exacerbarea lui „a avea”, goana dementă după posesie. „Problema” Domnului? „A fi”, singurul must do al mântuirii. Iată motivul pentru care oricine care nu caută, vorba apostolului, „cele ale lumii” (1Cor 7,33) devine pricină de poticnire, element neintegrat şi neintegrabil în maşinăria infernală a cetăţii moderne, care toacă în dinţii lacomi şi necruţători tot ce este simplu, frumos, adevărat, drept. 

Chestiunea de la care porneşte acest diferend (lume versus Cristos) este una elementară. Mâncăm, nu-i aşa?, în fiecare zi; dormim în fiecare zi; îi dăm trupului („fratele măgar”, cum îl numea sfântul Francisc), tot ce ne cere, fără a mai ţine cont de acel înţelept precept al sfântului apostol Paul: „Toate îmi sunt permise, dar nu toate îmi sunt de folos” (1Cor 6,12).  Desfătarea trupului, orice plagă a păcatului ar aduce după ea, este înzestrată, de lume, cu legitimitate şi coerenţă, cu toate că Scriptura (dar cine din lume se mai oboseşte s-o ia în seamă?!), spune răspicat: „Dacă trăiţi după trup, veţi muri. Dar dacă, prin Duh, faceţi să moară poftele trupului, veţi trăi” (Rom 7,24). De ce vrem mai curând să murim, alimentând acest trup supus putrezirii mai mult decât sufletul, subiect al vieţii veşnice? Asta-i dilema.    

Sunt convinsă că toţi creştinii avem în noi vocaţia la călugărie. Nu mă refer la cea instituţională, ci la călugăria care te cheamă să fii ucenic al Domnului detaşându-te de lume, de tine însuţi şi de tot ce te poate „despărţi de iubirea lui Cristos” (Rom 8,35). Fiindcă tot ce te separă de Cristos e moarte… Aşa că da, o mai spun o dată: m-am călugărit. Încerc să o fac în fiecare zi, puţin câte puţin… Şi în lupta dintre mine, cea atât de prinsă în tentaculele lumii şi harul statornic al lui Cristos, nu încetează să mă uimească milostivirea, răbdarea şi iubirea cu care El aşteaptă să mă întorc, în fiecare zi, la El…