Evanghelia de azi – care ne spune cum în locul celor cărora li s-ar fi cuvenit mântuirea, „a fost curăţit Naaman, un sirian” (Lc 4,27) – mă reaşează înaintea unei situaţii concrete de viaţă pe care am trăit-o recent. Şi prin care mi-a dat să înţeleg cât de periculos de susceptibil sunt chiar şi mai buni creştini de a se autoîndreptăţi şi de a ridica piatra împotriva acelor care nu sunt asemenea lor. Sintagmele „vai, acela a greşit grav” şi „eu [a se citi: eu, dreptul, sfântul, neprihănitul] n-aş face niciodată aşa ceva” sunt aberaţii spirituale şi n-au ce căuta în vocabularul (nici măcar acela mental) al unui creştin adevărat. Fiindcă în momentul în care ai ridicat piatra auto-îndreptăţirii, ai încetat să mai fii cu Cristos şi ai rămas singur cu pseudo-sfinţenia ta. Cine sunt eu? Sau cine vreau să fiu? Fariseul autoîndreptăţit de la templu, singur cu mândria măreţelor sale fapte de evlavie, ori Naaman păgânul din evanghelia de azi, asupra căruia s-a coborât milostivirea lui Dumnezeu?