Vă mai amintiţi fructele şi florile de plastic care decorau pompos sufrageriile ante-decembriste? Reproduceri jalnice ale realităţii, florile încercau să aducă puţin parfum şi culoare într-o lume gri şi urâtă, iar fructele mai că ne ispiteau cu toate calitaţile olfactive si gustative ale unei realităţi care, lipsind cu desăvârşire din galantare, ajunsese să fie considerată ficţiune.

Acele fructe şi acele flori de plastic nu mai sunt în trendul de interior design. Dar nevoia de replică a realităţii se menţine în alte paradigme, construite în conformitate cu lumea înconjurătoare actuală.    

O fată îmi împărtăşeşte imensa fericire de a-şi fi cumpărat pantofii de firmă pe care îi visa. Altcineva e foarte fericit şi mândru că şi-a luat o maşină nouă. O altă tânără savurează fericirea unor intervenţii stilistice costisitoare (o nouă coafură, tratamente faciale, unghii false etc.). Un bărbat gustă plăcerea fructului interzis (adulterul) alături de o femeie despre care îmi spune că îl face nespus de fericit. Fericirea e un cuvânt la modă. Până şi un producător de băuturi răcoritoare (multinaţional, ce-i drept) îşi arogă şi el autoritatea asupra ei, sub un slogan „atotputernic”: „Fabrica de fericire”. Fericirea e îmbuteliată, vine la cutie, împodobită cu panglicuţe şi fundiţe, înmuiată în parfumuri fine şi scăldată în valuri de ciocolată. Fericirea vine prin sex, prin bani, prin distracţie, prin anturaj, prin ieşirea în faţă, prin prima pagină a tabloidelor…       

Dar cât e de dureroasă fericirea asta sclipicioasă, ancorată în lume şi în plăcerile ei… aproape că doare falsitatea acestor fericiri „de plastic”, instabile, nestatornice, labile, clădite precum casa pe nisip din evanghelie. Fericiri ridicate pe deşertăciune, pe mândrie, pe păcat, pe trăirea clipei, fără anvergura veşniciei. Fericiri autoconsumatoare şi autodistructive… Fericiri care nu pot conduce decât la ruinarea sufletului şi la vânarea continuă şi obsesivă a altor fericiri similare, care adâncesc sentimentul de gol, de inutilitate, de suferinţă interioară. Fericiri clădite de ochii lumii, care nu zidesc interior, ci pun câte o piatră la edificiul şubred care trebuie exhibat către vecini, rude, prieteni şi oricare alte persoane cărora trebuie să le arătăm, să le demonstrăm, să le strigăm din rărunchi şi cu orice preţ cine suntem noi. „Uită-te la mine, uite ce maşină am, ce haine am, ce freză, ce bărbat, ce cont în bancă, ce…, ce…, ce…! Ei, ce părere ai?”

Un criteriu de deosebire a fericirii autentice de cea „de plastic” este că aceasta din urmă nu îşi este niciodată suficientă sieşi: când avem un Logan, ne trebuie un Mercedes, iar când avem un Mercedes, ne dorim un Maseratti; sau, cum zice un proverb, niciodată nu poţi fi îndeajuns de slab şi nu poţi avea destui bani. Fericirea „de plastic” e autodevoratoare, creează nelinişte interioară, deturnează sufletul de la scopul lui spiritual (care este mântuirea) la scopuri vremelnice, inutile.     

Şi mai îmi vine în minte criteriul de discernere a fericirilor autentice de cele false pe care sfântul Ignaţiu de Loyola îl întrezăreşte la începutul vieţii sale de trecere de la deşertăciunile lumii la degustarea bucuriilor duhovniceşti: criteriul este durabilitatea.

„Când se gândea la lucrurile lumeşti simţea o mare plăcere, dar când, obosit, le lăsa deoparte, se simţea gol şi nemulţumit; dimpotrivă, când se gândea să meargă desculţ la Ierusalim, să mănânce numai ierburi şi să facă tot felul de pocăinţe aspre pe care văzuse că le făcuseră sfinţii, nu numai că era consolat în timp ce stăruia asupra lor, dar şi după ce le lăsa deoparte rămânea mulţumit şi bucuros. Însă nu-şi dădu seama de aceasta şi nici nu se opri să cântărească această diferenţă până în ziua în care i se deschiseră puţin ochii şi rămase uimit de această deosebire, oprindu-se să cugete asupra ei. A priceput din cele ce le trăise că anumite gânduri îl lăsau trist, altele în umpleau de bucurie şi şi-a dat seama, puţin câte puţin de deosebirea spiritelor care se frământau în el: spiritul diavolului şi cel al lui Dumnezeu” (din Ignaţiu de Loyola, „Istorisirea Pelerinului”, în vol. Istorisirea pelerinului. Jurnalul mişcărilor lăuntrice. Exerciţii spirituale, Editura Polirom, Iaşi, 2007, pag. 40-41).   

Cum să facem propriul discernământ asupra fericirii? Urmându-l pe Ignaţiu, să „ne oprim”, să ne dăm prilejul să ni se „deschidă ochii”, să ne „uimim” în faţa diferenţei imense dintre cele două fericiri, să ne „oprim să cugetăm”. Şi să avem curaj, asemenea lui Ignaţiu, să admitem şi să ne asumăm realitatea „reală” (sic!), nu cea „de plastic”: fericirea autentică nu vine decât de la Dumnezeu. Cât îi mai îngăduim Celui Rău să fie stăpân pe fericirile noastre?