Altarul închinat sfântului Maxilian Kolbe în sanctuarul marian de la Czestochowa îl înfăţişează în uniforma de prizonier, purtând în piept numărul său de identificare (16670) şi ţinând în mână un rozariu.

Zilele trecute, Biserica a sărbătorit-o pe sfânta Tereza Benedicta Crucii, care a trecut la Domnul în camera de gazare de la Auschwitz-Birkenau. Astăzi, liturgia ne propune comemorarea sfântului Maximilian Kolbe, preot franciscan torturat de nazişti şi ucis cu bestialitate la Auschwitz. Preiau o biografie sumară a sa de pe www.ercis.ro:

Raymund Kolbe s-a născut la 8 ianuarie 1894 în Polonia. A intrat de foarte tânăr în Ordinul Fraţilor Minori Conventuali. Îşi ia numele de Maximilian Kolbe şi, în anul 1918, este sfinţit preot la Roma. Arzând de iubire filială faţă de Fecioara, Născătoare de Dumnezeu, a întemeiat, împreună cu părintele provincial Iosif Pal (de origine română – n.r.), o asociaţie numită „Armata Neprihănitei” (1917), pe care a răspândit-o atât în patria sa, cât şi în afară. În Polonia scoate revista lunară „Cavalerul Neprihănitei”. Fondează oraşul Neprihănitei – Niepokalanów – lângă Varşovia în anul 1927, iar în anul 1930 la Nagasaki, în Japonia. Ca misionar în Japonia, s-a străduit pentru propovăduirea credinţei creştine sub patronajul şi ocrotirea Neprihănitei Fecioare. Întorcându-se în Polonia, şi-a continuat apostolatul cu aceeaşi râvnă. Intenţionează să meargă în India, dar este rechemat. În timpul războiului conduce presa şi-i îndeamnă pe toţi la iubire creştină. Arestat de Gestapo, este eliberat, dar la 17 februarie este arestat din nou şi ajunge în lagărul de la Auschwitz unde a avut mult de suferit. Şi-a încheiat activitatea oferindu-şi viaţa ca ardere de tot pe altarul iubirii faţă de aproapele, la 14 august 1941.

Pentru că am văzut, în primăvăra aceasta, la Auschwitz, celula din care sufletul lui Maximilian s-a înălţat la Domnul, vreau să detaliez acest ultim element biografic al său, care l-a ridicat la cinstea altarelor catolice.

În jumătatea de an petrecută la Auschwitz, pr. Maximilian (deţinutul nr. 16670) a trăit eroic virtuţile creştine, sacrificându-se zi de zi pentru aproapele, în numele lui Cristos. Obişnuia să-şi împartă celorlalţi deţinuţi raţia infimă de hrană, să le cedeze altora locul lui la infirmerie (conform mărturiei unui medic protestant care trata bolnavii din blocul 12), să umble prin lagăr, din bloc în bloc, întrebând: „Are cineva nevoie de ajutor? Sunt preot catolic”. Un prizonier a relatat că zeci de oameni se furişau în timpul nopţii în blocul în care stătea Kolbe, pentru a implora rugăciunile şi ajutorul lui spiritual şi că pr. Maximilian se ruga mai ales pentru torţionarii lui. Bătut cu cruzime şi pedepsit cu 50 de lovituri de bici pentru că, din cauza bolii şi a epuizării, nu a putut căra un bloc de piatră mai mare decât el, părintele a răspuns cu iubire şi răbdare tuturor suferinţelor (zicea medicul Rudolph Diem, martor al acestor torturi: „Pot afirma cu certitudine că în timpul celor patru ani petrecuţi în Auschwitz, nu am văzut niciodată o asemenea pildă sublimă a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele”).

În iulie 1941, un prizonier din blocul în care era încarcerat Kolbe a dispărut. Fiind presupus evadat, comandatul Karl Fritzch a dispus aplicarea pedepsei încetăţenite pentru această împrejurare: exterminarea a 10 deţinuţi din blocul celui dispărut (care, ironia face să fie descoperit ulterior, înecat într-o latrină din campus). Franciszek Gajowniczek, unul dintre cei zece, se lamentează: „Copilaşii mei, copilaşii mei! Ce se vor face ei fără mine?”. Pr. Maximilian face un pas înainte către comandant, care strigă isteric: „Ce vrea porcul ăsta polonez?” Iar Maximilian răspunde: „Sunt preot catolic. Îngăduiţi-mi să merg eu în locul lui. Eu sunt bătrân (avea 47 de ani –n.r). El are soţie şi copii”. Este uluitor felul în care a lucrat providenţa în această situaţie, făcând ca Fritzch să accepte schimbul, deşi ar fi putut dispune exterminarea amândurora.

Iată cum îşi aminteşte Gajowniczek ziua aceea:

„I-am putut mulţumi numai din priviri. Eram uluit, de-abia înţelegeam ce se petrece. Nu percepeam măreţia momentului; eu, condamnatul, urma să rămân în viaţă şi altcineva îşi oferea viaţa de bunăvoie în schimbul vieţii mele: un străin. Oare visez? Am fost trimis la locul meu fără să am timp să-i spun nimic lui Maximilian Kolbe. Eram salvat. Şi lui îi datorez faptul că sunt acum aici, să vă povestesc toate acestea. Veştile s-au răspândit cu iuţeală în lagăr. Era prima şi ultima dată când se întâmpla aşa ceva la Auschwitz. Vreme îndelungată, am simţit remuşcare când mă gândeam la Maximilian. Îngăduind să fiu salvat, îi semnasem condamnarea la moarte. Dar acum, reflectând, am înţeles că un om ca el nu ar fi putut proceda altfel. Pesemne a considerat că, fiind preot, locul lui era printre cei condamnaţi, pentru a le reda speranţa. Şi cu adevărat a fost printre ei, până la sfârşit”.                              

Pr. Kolbe împreună cu ceilalţi nouă condamnaţi au fost încarceraţi într-o celulă din subsolul blocului 13, unde urmau să fie abandonaţi fără apă şi hrană, până ce vor fi murit. Deshidratarea şi malnutriţia au început în curând să-i consume pe prizonierii deja epuizaţi de toate privaţiunile: unii un început să-şi bea propria urină, alţii lingeau umezeala de pe pereţii imbibaţi de igrasie. Maximilian îi încuraja cu rugăciune neîncetată, cu cântari de psalmi şi cu meditaţii din pătimirea Domnului.

Bruno Burgowiec, un prizonier polonez desemnat să deservească blocul 13, i-a mărturisit preotului său, înaintea morţii, în 1947, ultimele clipe ale pr. Maximilian:    

„Cei zece condamnaţi la moarte au îndurat chinuri groaznice. Din celula de la subsol în care erau închişi se auzea încontinuu ecoul rugăciunilor şi cântărilor. Cel însărcinat cu golirea găleţilor cu urină le găsea întotdeauna goale. Setea îi împingea pe prizonieri să le bea conţinutul. Cum erau extrem de slăbiţi, rugăciunile se transformaseră într-o şoaptă. La fiecare inspecţie, în timp ce ceilalţi erau întinşi pe podea, părintele Kolbe era văzut în genunchi ori stând în picioare în mijlocul celulei, privindu-i cu seninătate pe nazişti. Părintele Kolbe nu a cerut niciodată nimic şi nu s-a plâns, încurajându-i în schimb pe ceilalţi, spunându-le că poate fugarul va fi găsit şi că ei vor fi eliberaţi. Unul din paznicii nazişti a remarcat: «Cu adevărat preotul acesta e un om mare. N-am mai văzut pe nimeni ca el». Aşa s-au scurs două săptămâni. Între timp, unul după altul, prizonierii mureau. Rămăsese numai părintele Kolbe. Conducerea a considerat că asta e prea de tot. Aveau nevoie de celulă, pentru alţi prizonieri. Aşa că într-o zi l-au trimis pe şeful infimeriei, un neamţ pe nume Bock, care i-a administrat părintelui Kolbe o injecţie cu acid carbolic în vena mâinii stângi. Părintele Kolbe, având o rugăciune pe buze, i-a întins mâna călăului. Nu eram în stare să văd asta, aşa că am plecat, pretextând că merg la muncă. Îndată după ce SS-iştii au plecat, m-am întors în celulă, unde l-am găsit pe părintele Kolbe aşezat jos, sprijinit de zid, cu ochii deschişi cu capul aplecat într-o parte. Chipul îi era senin şi radios…”.                  

Astefl, părintele Maximilian a murit în vigilia marii sărbători a Fecioarei de pe 15 august, oferindu-se ca jertfă prin mijlocirea Neprihănitei, pe care o slujise întreaga viaţă. Trupul i-a fost ars în crematoriul de la Auschwitz, chiar de ziua Fecioarei…

Franciszek Gajowniczek, tatăl de familie salvat de jertfa părintelui Maximilian, a murit la 13 martie 1996, în vârstă de 95 de ani, după ce şi-a regăsit soţia (cei doi fii ai săi au murit în război). La data de 14 august a fiecărui an, vreme de 50 de ani, a vizitat lagărul pentru a-i aduce un omagiu salvatorului său, fiind prezent la Roma, în 1970 şi 1981, la ceremoniile de beatificare, respectiv de canonizare ale părintelui Kolbe.

„Nimeni nu are o dragoste mai mare decât aceasta: ca cineva să-şi de viaţa pentru prietenii săi” (In 15,13), aşa spune Cristos în evanghelia de azi. Sunt cuvintele cu care papa Ioan Paul al II-lea şi-a argumentat canonizarea părintelui Maximilian ca martir, deşi el nu a fost ucis in odium fidei (din ură faţă de credinţă).

Spuneam că am văzut la Auschwitz celula în care a murit pr. Maximilian. Dacă în restul lagărului, am fost efectiv sufocată de un sentiment acut şi terifiant al Răului care a sălăşuit acolo (am spus că recomand oricui nu crede în existenţa diavolului, să încerce să reziste măcar cinci minute în crematoriul de la Auschwitz), în celula în care Maximilian a trecut la Domnul se simte şi acum o pace inexplicabilă. Celula e în blocul 13, într-un subsol infect aerisit indirect (gura de aerisire dă spre zidul morţii, locul de execuţie prin împuşcare). Nu cred că are mai mult de şase metri pătraţi. Acum e sanctuar, în mijlocul ei tronează trei lumânări pascale şi o placă comemorativă, care vorbeşte despre martiriul în numele iubirii. Aceşti şase metri pătraţi din străfundurile Auschwitz-ului rămân, peste ani, o mărturie statornică a faptului că iubirea poate birui ura, că parfumul sfinţeniei poate stinge duhoarea morţii, că „lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o” (In 1,5).    

NB: Fotografiile (cu excepţia nr. 3 şi 7-10, care sunt furnizate de internet) sunt din arhiva personală şi prezintă: 1. Altarul închinat sfântului Maximilian Kolbe în sanctuarul marian de la Czestochowa îl înfăţişează în uniforma de prizonier, purtând în piept numărul său de identificare (16670) şi ţinând în mână un rozariu; 2. Lagărul de exterminare de la Auschwitz; 3. Celula în care a murit sfântul Maximilian; 4. Fereastra de aerisire exterioară a celulei; 5. Zidul Morţii; 6. Crematoriul în care a fost ars trupul sfântului; 7. Franciszek Gajowniczek; 8-10. Sfântul Maximilian Kolbe.