Tema centrală a lecturilor de azi este credinţa. O definiţie a ei găsim în lectura a doua: „garanţia realităţilor sperate, dovada lucrurilor pe care nu le vedem” (Evr 11,1). Îmi place mult un gând al lui Ralph Waldo Emerson care relaţionează bine cu această definiţie: „Tot ce-am văzut mă învaţă să mă încred în Creator pentru cele ce nu le-am văzut”. Şi nu pot să trec cu vederea un alt gând magnific, al sfântului Augustin: „Credinţa este a crede ceea ce nu vedem; iar răsplata credinţei este a vedea ceea ce credem”. Iar evanghelia de azi ne dă o măsură a exigenţelor care însoţesc darul supranatural ale credinţei: „Cui i s-a dat mult, mult i se va cere” (Lc 12,48). Credinţa e un fel de investiţie a lui Dumnezeu în noi, ale cărei roade el le aşteaptă de la cooperarea noastră cu harul. Credinţa, departe de a îndemna la pasivitate, e o chemare la luptă: cu patimile, cu lumea, cu diavolul, cu toate cele care încearcă să ne îndepărteze de Dumnezeu. Şi este lucru ştiut că acelora care se apropie mult de Domnul, le sunt hărăzite încercări teribile, pentru a proba în foc tăria credinţei lor; asta ne spune Isus în evanghelia de azi: cu cât aţi primit mai multă credinţă, la atât mai multe încercări aşteptaţi-vă. A crede nu e cel mai greu lucru de pe lume; greu este a rămâne fidel, a sta drept în mijlocul furtunii, a te încredinţa total lui Isus. Acesta e acel „mult” în privinţa căruia ne avertizează azi Domnul.

Anunțuri