„Istovite şi risipite” (Mt 9,36): aşa vede Isus mulţimile lipsite de păstor. Îmi place să merg cu tramvaiul, cu metroul, să observ şi să ascult oamenii din jurul meu. Dar adesea mă mâhneşte nespus realitatea abruptă de care mă lovesc zilnic, această tragedie colectivă în care oamenii pe care îi văd par să se complacă din inerţie. Chipuri mohorâte, vorbe grele, preocupări meschine. Mii şi mii de oameni prinşi în tăvălugul unei existenţe cenuşii, mecanice, pe care nu o mai pot controla, în care sunt târâţi dintr-o lipsă evidentă de reacţie la o chestiune care în mod normal ar trebui să-i „bage în priză”: viitorul sufletului lor. Aceste mulţimi istovite de responsabilităţile cotidiene, de nebunia muncii dezumanizante, de falsitatea relaţiilor interumane, risipite care încotro le duce valul au nevoie de un păstor. Şi, dimineaţa, în metrou, când privesc toate aceste mulţimi, inima mea strigă, zbiară, urlă: „Căutaţi-l pe Isus!”

Anunțuri