Auzind de moartea lui Ioan Botezătorul, Isus pleacă „spre un ţinut nelocuit, ca să fie singur” (Mt 14,13). De câte ori facem şi noi astfel în clipe de restrişte? Sau de câte ori o facem corect din punct de vedere creştin? Avem tot felul de răni, unele purulente şi care ne produc o suferinţă incomensurabilă. Isus este afectat, la rândul lui, de moartea celui care l-a vestit lumii că Miel al lui Dumnezeu. Cum reacţionăm noi la răni? Isus se retrage, singur cu dumnezeirea lui. Noi ne afundăm şi mai mult în lume, crezând că durerea va dispărea dacă o ignorăm, aruncându-ne în alte preocupări, care să ne abată gândul de la ea. Este o abordare eronată a suferinţei. Singura corectă şi legitimă pentru un creştin este retragerea împreună cu Domnul, într-un ţinut nelocuit (adică fără oameni, doar în prezenţa lui Dumnezeu), pentru a fi singur (dar, atenţie, nu singur cu rănile proprii, ci singur cu Domnul, punându-i lui înainte aceste răni, pentru a le tămădui).