În prima lectură de azi Abraham se roagă Domnului să-i cruţe pe locuitorii Sodomei şi ai Gomorei. În evanghelie, Isus îşi învaţă ucenicii să se roage. În ambele pericope, îmi atrage atenţia logica necesară a  încredinţării că Dumnezeu ne vrea binele. „Oare judecătorul întregului pământ va da o sentinţă nedreaptă?” (Gen 18,25), întreabă retoric Abraham, enunţând astfel imposibilitatea ca Dumnezeu să îi nedreptăţească pe fiii săi. „Este printre voi vreun tată care i-ar da un şarpe fiului său, când îi cere un peşte?” (Lc 11,11), evidenţiază şi Isus, tot retoric. Pus în faţa acestor texte, un sceptic se poate întreba: dacă Dumnezeu dă numai cele bune fiilor săi, atunci cum se face că unuia îi ia copiii, altuia sănătatea, altuia averea, pe unii îi lasă să se zvârcolească între viaţă şi moarte? Răspunsul este simplu: Cristos nu spune nicăieri că binele nostru e cel pe care noi înşine îl considerăm ca atare, dimpotrivă, doar el ştie cel mai sigur care este binele de care avem trebuinţă pentru mântuire. Întotdeauna suferinţa şi încercările primite cu răbdare şi speranţă sunt mântuitoare.