Azi îl vedem pe Isus cum mustră cetăţile „în care a făcut cele mai multe din minunile sale, dar care nu s-au convertit” (Mt 11,20). O cetate în care Domnul face minuni e şi inima noastră. Fiecare har pe care îl primim din bunătatea lui şi în ciuda tuturor inconsistenţelor noastre e o minune în sine. Cu toate acestea, de cele mai multe ori inima noastră rămâne împietrită, nu simte, nu vibrează, adică nu se converteşte. Cuvintele acestea îmi aduc aminte de o anecdotă. Un om de afaceri se grăbea la o întâlnire importantă. Şi, cum nu găsea un loc de parcare, începe o negociere cu Dumnezeu: „Doamne, dă-mi mai repede un loc, ca să nu întârzii la întâlnire, ca promit să nu mai înjur”. Nimic. „Doamne, dă-mi un loc, că promit că nu mai fac nedreptăţi”. Nimic. „Doamne, dă-mi un loc, că promit că am să ţin post”. Nimic. Şi, după ce omul nostru face nenumărate promisiuni, în sfârşit se eliberează un loc de parcare. Şi el spune: „Mulţumesc, Doamne, nu mai e nevoie. Am găsit şi singur”. Asta e optica noastră, a tuturor. Că ceea ce ni se întâmplă nu e nici har, nici providenţă, ci găselniţă proprie. De aceea nu ne convertim. Ceea ce nu înseamnă că minunile nu se fac în cetatea noastră.
Har sau găselniţă?
13 Marți Iul 2010
Posted Cinci minute cu Isus
in
Anunțuri
Ahaaaa, deci de-aia am gasit eu loc de parcare ….