Azi îl vedem pe Isus cum mustră cetăţile „în care a făcut cele mai multe din minunile sale, dar care nu s-au convertit” (Mt 11,20). O cetate în care Domnul face minuni e şi inima noastră. Fiecare har pe care îl primim din bunătatea lui şi în ciuda tuturor inconsistenţelor noastre e o minune în sine. Cu toate acestea, de cele mai multe ori inima noastră rămâne împietrită, nu simte, nu vibrează, adică nu se converteşte. Cuvintele acestea îmi aduc aminte de o anecdotă. Un om de afaceri se grăbea la o întâlnire importantă. Şi, cum nu găsea un loc de parcare, începe o negociere cu Dumnezeu: „Doamne, dă-mi mai repede un loc, ca să nu întârzii la întâlnire, ca promit să nu mai înjur”. Nimic. „Doamne, dă-mi un loc, că promit că nu mai fac nedreptăţi”. Nimic. „Doamne, dă-mi un loc, că promit că am să ţin post”. Nimic. Şi, după ce omul nostru face nenumărate promisiuni, în sfârşit se eliberează un loc de parcare. Şi el spune: „Mulţumesc, Doamne, nu mai e nevoie. Am găsit şi singur”. Asta e optica noastră, a tuturor. Că ceea ce ni se întâmplă nu e nici har, nici providenţă, ci găselniţă proprie. De aceea nu ne convertim. Ceea ce nu înseamnă că minunile nu se fac în cetatea noastră.