„Slujitorul nu [este] mai presus de stăpânul său” (Mt 10,24). Ooo, cât de des uităm asta! De câte ori avem aroganţa de a ne crede mai mari, mai tari, mai „şmecheri”, mai, mai, mai… Chiar şi faţă de Stăpân. A uita că eşti slujitor e o disfuncţionalitate care dezumanizează. Ioan al XXIII-lea spunea că omul îşi atinge înălţimea maximă a condiţiei sale atunci când stă în genunchi. Ignaţiu de Loyola vorbeşte despre Isus ca despre un rege, iar despre credincioşi ca despre slujitorii lui, spunând că dacă oricare dintre noi am fi mândri să fim curtenii unui rege pământesc, cu atât mai mult ar trebui să ne dăm seama de ceea ce săvârşim slujindu-l pe însuşi Regele Universului. Asta înseamnă a sluji cu bucurie: a fi conştient de limitele proprii, dar în niciun caz descurajat înaintea distanţei dintre nemernicia mea şi strălucirea Stăpânului.

Anunțuri