În tinereţea mea, l-am vizitat cândva pe un sfânt în dumbrava lui tăcută de dincolo de dealuri; şi cum stăteam şi conversam despre virtuţi, un tâlhar s-a ivit şchiopătând ostenit de peste coline. Când ajunse în dumbravă, îngenunche înaintea sfântului şi zise: „O, sfinte, dă-mi mângâiere! Păcatele mele mă apasă greu”.

Iar sfântul îi răspunse: „Şi păcatele mele mă apasă greu”.

Şi tâlharul zise: „Dar eu sunt un hoţ şi un tâlhar”.

Iar sfântul îi răspunse: „Şi eu sunt un hoţ şi un tâlhar”.      

Şi tâlharul zise: „Dar eu sunt un criminal, sângele multora strigă în urechile mele”.

Iar sfântul îi răspunse: „Sunt un criminal şi în urechile mele strigă sângele multora”.

Şi tâlharul zise: „Am înfăptuit nenumărate nelegiuiri”.

Iar sfântul îi răspunse: „Şi eu am înfăptuit nelegiuri nenumărate”.

Apoi tâlharul se ridică şi îl privi pe sfânt, iar ochii lui aveau o căutătură stranie. Şi ne părăsi, grăbindu-se devale.

Şi atunci m-am întors şi l-am întrebat pe sfânt: „De ce te-ai acuzat pe tine însuţi de nelegiuiri pe care nu le-ai făcut? Nu vezi că omul acesta a plecat nemaicrezând în tine?”

Iar sfântul îmi răspunse: „E drept că nu mai crede în mine. Dar a plecat mângâiat”.

În clipa aceea, îl auzirăm pe tâlhar cântând în depărtare, iar ecoul cântecului său umplea valea cu bucurie.    

(din vol. „Înaintemergătorul”)