O nouă fericire proclamată de Domnul, azi, în sărbătoarea Sfântului Apostol Toma: „Fericiţi sunt cei care cred fără să fi văzut!” (In 20,29). Toma reprezintă, prin excelenţă, paradigma îndoielii, a nevoii de a cerceta raţional ceea ce este dincolo de raţiune. Dar, privit mai îndeaproape şi cu mai multă îngăduinţă faţă de slăbiciunea omenească, el e acela căruia Domnul îi oferă prilejul de a ajunge să  cunoască şi să creadă în condiţiile impuse de limitele sale umane. Iar exclamaţia lui („Domnul meu şi Dumnezeul meu!” – Mt 20,28) e un adevărat Crez, la care a ajuns trecând prin îndoială, ceea ce face mărturisirea cu atât mai puternică. Când Paul spune, în prima lectură, ca noi suntem „clădiţi pe temelia apostolilor” (Ef 2,20), îl include aici şi pe Toma, fiindcă şi noi, asemenea lui, în slăbiciunile şi căderile noastre, avem nevoie să pipăim coasta Domnului. Domnul nu se scandalizează de această nevoie. Totul e ca atingerea lui (de data aceasta cu inima, nu cu degetele) să conducă la invocaţia plină de credinţă a lui Toma, nu la deznădejdea întunecată a ateismului.

Anunțuri