Rănile proprii ne provoacă ruşine, suferinţă, însingurare. Ne temem de ele şi ne vine greu să le punem înaintea Domnului, fiindcă ele de arată prăpăstia dintre mizeria noastră şi strălucirea lui. Iar dacă nu suntem pregătiţi să ne asumăm, cu maturitatea credinţei, această prăpastie, ca făcând parte din condiţia noastră de pelerini în această vale de lacrimi, atunci rănile ajung purulente, urât mirositoare şi nu se mai pot închide. Dar Cristos ne spune astăzi foarte limpede: „Nu cei sănătoşi au nevoie de medic, ci cei bolnavi” (Mt 9,12). Puterea tămăduitoare a medicului divin e destinată celor răniţi. Însă condiţia vindecării e apelarea la medic. Fără temeri, ruşine, neîncredere, ci din toată inima.