Fiecare din noi îl urmează pe Isus cum poate: şchiopătând, rătăcind adesea drumul, punând propriile noastre condiţii călăuzei. Dar oare Isus acceptă să fie urmat oricum? În prima lectură de azi, „Elizeu, părăsind boii, a alergat după Ilie şi i-a zis: «Îngăduie-mi să-mi iau rămas bun de la tatăl meu şi de la mama mea şi apoi te voi urma» (1Rg 19,20). Nu, nu aşa… Că Isus doreşte dezlipire totală de oricine şi de orice pentru a fi alături de el, ne spune asta în evanghelie: „Nimeni dintre cei care pun mâna pe plug şi se uită înapoi nu este bun pentru împărăţia lui Dumnezeu” (Lc 9,62). Adică niciunul din cei care pun pe primul loc în viaţa lor alte persoane ori alte preocupări, înaintea lui Isus, nu îl urmează cu adevărat. Dacă Domnul nu e pe primul loc în viaţa noastră, atunci el nu e pe locul lui. Isus doreşte să-l urmăm direct, fără calcule umane meschine, fără socotelile mărunte ale agendei zilnice. Isus vrea să-i spunem asemenea tânărului care n-a şovăit: „Te voi urma oriunde te vei duce!” (Lc 9,57). Isus vrea să spunem un „da” instant chemării lui simple şi generoase: „Urmează-mă!” (Lc 9,29). Iată singurul mod în care ne încredinţăm lui cu totul, cu bunele şi relele noastre, fără a privi înapoi şi fără a regreta ce lăsăm în urmă: acela în care nu ne gândim nici o fracţiune de secundă la noi, la bunurile noastre, la cei apropiaţi ai noştri, ci ne ţinem privirea aţintită numai şi numai asupra lui.