Clopotniţa mănăstirii Sihăstia (Neamţ)

Am mai spus într-un rând că urmăresc blogul Apologeticum, care mi se pare unul din cele mai extremiste şi fundamentaliste spaţii virtuale ortodoxiste de pe la noi. Am mai semnalat într-o postare gravele deformări legate de un subiect anticatolic de pe Apogoleticum. Şi nu am să încetez să repet: nu mă mâhnesc opiniile anticatolice bine susţinute şi nici polemica inteligentă; mă întristează însă ura, ultranaţionalismul religios, confiscarea lui Cristos, neeleganţa pseudo-intelectuală, talibanismul exacerbat de erori vădite ori de mistificări elucubrante.

Vă supun atenţiei un nou articol de pe Apologeticum: „Papalitatea satanică sau Cuvânt pentru Fiara ce va ieşi din pământ” din care mă mărginesc a puncta doar câteva aspecte:

  1. Apologeticum: A mărturisi că papa, un om, poate judeca şi hotărî fără greşeală întru cele ale Duhului e cea mai mare hulă împotriva lui Dumnezeu-Omului Hristos şi a Duhului Sfânt-Dumnezeu. Răspunde patrologul (ortodox) Cristian Bădiliţă: „Dogma infailibilitatii papale a fost inserata in cap. 4 al constitutiei dogmatice Pastor aeternus, promulgata pe 18 iulie 1870… Ma voi opri acum asupra continutului textului, care, din pacate, e citat si «comentat» pe nestiute, caricaturizat si denuntat ca «erezie». Atunci cand vorbeste ex cathedra, se spune in Pastor aeternus, adica atunci cand, indeplinind functia sa de invatator (doctor) si de pastor al tuturor crestinilor, cand el defineste, in virtutea supremei sale autoritati apostolice, ca o invatatura ce priveste credinta sau obiceiurile (mores) trebuie respectata de intreaga Biserica, Papa se bucura, prin asistenta dumnezeiasca ce i-a fost promisa in persoana sfantului Petru, de infailibilitatea dorita de dumnezeiescul Rascumparator pentru Biserica, atunci cand aceasta defineste invatatura privitoare la credinta si la obiceiuri/moravuri. Prin urmare, aceste invataturi sunt de neschimbat in ele insele si nu in virtutea unui consimtamant al Bisericii. Deformarile ortodoxe privesc tipul situatiei in care hotararea Papei este considerata infailibila si hiperautoritarismul acestuia. Totusi, lucrurile sunt formulate cat se poate de limpede! Chiar daca nu suntem de acord cu principiul in sine, infailibilitatea papala nu se defineste prin autarhie, ci, cum se mentioneaza in ultimul paragraf, in relatie sinergica, profunda cu Biserica. Papa este considerat «infailibil» intrucat Biserica lui Isus (invocarea Mantuitorului nu este un simplu gest retoric) este infailibila. Mereu infailibila? Chiar si atunci cand, prin intermediul reprezentantilor ei, ia decizii gresite, comite falsuri, crime sau nelegiuiri? Dogma se pronunta iarasi foarte limpede: atunci cand Biserica „defineste invataturi privitoare la credinta si la obiceiuri/moravuri”. La randul sau, interventiile Papei sunt considerate «infailibile» doar atunci cand el vorbeste ex cathedra, adica in mod solemn, in numele Bisericii (de altminteri, traditia canonica medievala, necontrazisa de Vatican I, lua in consideratie si posibilitatea ereziei unui Papa). In interventiile cu caracter privat, ca «invatator» privat, Papa nu se bucura de infailibilitate. Prin urmare, dogma nu justifica vointa arbitrara si nelimitata de putere a succesorului lui Petru; dimpotriva, delimiteaza clar si transant partea dumnezeiasca (infailibila) de cea lumeasca (failibila) a lucrurilor. Amestecand cele doua aspecte, criticii dogmei, de orice tendinta ideologica si de orice confesiune, comit o infractiune logica si penala. De la promulgare si pana astazi, infailibilitatea a fost invocata o singura data, in 1950, cand Papa Pius al XII-lea a proclamat dogma Urcarii la cer a Fecioarei Maria, dupa consultarea prealabila a tuturor episcopilor catolici!” (Cristian Bădiliţă, Orthodoxie versus ortodoxie, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009).
  2. Apologeticum: „Pe spatarul scaunului «fericitului parinte» de la Vatican vedem limpede semnul cel mai folosit de satanistii din toata lumea: crucea intoarsa cu susul in jos… ei vor sa ne inchipuim ca aceasta e crucea lui Petru, care a fost rastignit cu capul in jos”. Faptul că Petru a fost răstignit pe o cruce orientată invers este o realitate certificată de Tradiţie, preluată de iconografie şi atestată istoric. Cea mai grăitoare mărturie este cea a istoricului Eusebiu din Cezareea (260-341), care în a sa Istorie a Bisericii (III,1) relatează: „Se pare că Petru a predicat în Pont, Galatia, Bitinia, Capadocia şi Asia iudeilor din diaspora. Şi, în cele din urmă, ajungând la Roma, a fost răstignit cu capul în jos; căci el însuşi a cerut să pătimească în acest chip… Acestea sunt relatate de Origene în al treilea volum al Comentariului său asupra Cărţii Genezei”. Aşadar, simbolul crucii întoarse este recognoscibil ca simbol al martiriului lui Petru încă din primele secole de creştinism. Că el e fost confiscat, sute de ani mai târziu, de satanişti, aceasta nu diminuează puterea iniţială a simbolului, ci doar îi pune în dificultate pe cei mai puţini informaţi. Crucea inversă este, alături de chei, simbol al scaunului petrin, încredinţat de Isus lui Simon Petru.
  3. Apologeticum: Acest simbol masonic şi satanist [ochiul stâng în triunghi] a fost adoptat de romano-catolicism. Şi de ortodoxie. Simbolul ochiului în triunghi apare în iconografia unor importante lăcaşe de cult ortodoxe din România: pe clopotniţa Mănăstirii Sihăstria (Neamţ) (v. foto) (să nu-l fi remarcat ca atare pr. Cleopa, care a vieţuit acolo aproape 35 de ani?!). Mai mult, el este considerat ca făcând parte din iconografia bizantină tradiţională a iconostasului: „Pe iconostas sau catapeteasmă, icoanele sunt asezate in mai multe registre. În primul rând, la dreapta usilor impărătesti, icoana Mântuitorului Hristos, cu mâna dreaptă binecuvântând si cu cartea Evangheliei deschisă, ţinută in mâna stângă. Alături, icoana sfântului sau a hramului bisericii. La stânga, icoana Maicii Domnului, in versiunea cea mai cunoscută, Deisis. Alături, icoana Sfântului Ioan Botezătorul. Urmează in sens vertical, icoanele celor douăsprezece sărbători mari, numite si impărătesti pentru că aceste praznice il au in centrul lor pe impăratul Hristos, si ale celor doisprezece Apostoli. Crucea si ochiul atotvăzător al Tatălui incheie partea superioară a iconostasului (pr. Daniel Vraciu, Icoana ortodoxă,  în „Felicia”, 20 sept 2008).  Şi e mult mai vechi decât masoneria şi satanismul. „Să luăm ca exemplu aşa‑zisul ochi al lui Dumnezeu încadrat într‑un triunghi, întâlnit adeseori zugrăvit pe clopotniţele bisericilor dar şi pe icoane, care ar exprima chipurile dogma Sfintei Treimi, atotştiinţa şi pronia lui Dumnezeu. Numit în mod impropriu ochiul lui Dumnezeu, acest simbol ocult inexistent în iconografia bizantină până în preajma Revoluţiei Franceze, îşi are rădăcinile în religia Egiptului antic de unde a fost preluat şi folosit în imagistica manualelor medievale de alchimie, astrologie şi magie (vezi Constantin Bălăceanu Stolnici, Dialoguri despre cele văzute şi cele nevăzute, pp. 169‑170; 248‑249; 315 şi Annick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman, pp. 380‑381)… Ochiul încadrat de un triunghi, este asimilat mai apoi de heraldica unor orga­nizaţii subterane care au susţinut mişcările revoluţionare franceze de orientare ilumi­nis­tă. Acest însemn pătrunde în iconografia ortodoxă de la noi cu complicitatea unora şi ignoranţa altora, prin boierimea românească care şi‑a făcut studiile la Paris, unde, susţinută de puterile politice franceze au pregătit Revoluţia Română de la 1848, iar mai apoi unirea Principatelor… S‑a încercat o acomodare a acestui simbol cu iconografia ortodoxă, atribuindu‑i‑se un conţinut teologic prin care s‑ar putea exprima dogma Sfintei Treimi, atotştiinţa şi pronia lui Dumnezeu. Argumentele scripturistice invocate se întemeiază pe similitudini antropomorfe, ca de exemplu: „Ochii Domnului spre cei drepţi şi urechile Lui spre rugăciunea lor” (Psalm 33, 14), „Ochii Lui spre sărac privesc” (Psalm 10, 4), sau „Ochii Domnului văd oriunde” (II Cronici 16, 9), ignorându‑se pluralul, după care, în interiorul triunghiului ar fi trebuit să existe doi ochi. Creştinismul a mai convertit imagini şi simboluri păgâne, exemplele sunt numeroase, dar aluzia ciclo­pică la un Dumnezeu ascuns care pân­deşte pe gaura cheii este neinspirată şi necanonică” (Ierom. Mihail Gheaţău, „Ochiul lui Dumnezeu”? Cuvânt despre icoană, în „Lumea monahilor”, martie 2008). În privinţa cronologiei pătrunderii imaginii în cultul creştin (cine a fost primul beneficiar, masonenia ori creştinismul), părerile sunt împărţite. Un preot ortodox, profesor la Facultatea de Teologie, a cărui identitate rămâne anonimă este citat de Maica Siluana Vlad în această chestiune: „Ochiul în triunghi este un simbol crestin si semnifica atotprezenta lui Dumnezeu – Sfânta Treime. Francmasoneria l-a preluat din traditia crestina, la fel cum a preluat si alte simboluri si chiar slujbe (Sfânta Euharistie, de exemplu) pe care le maimutaresc. Francmasoneria traieste, de fapt, dintr-un sincretism exacerbat (amestec de elemente mozaice, crestine, eretice ariene, deiste, panteiste, ateiste chiar etc.).”

Încă o dată, quod erat demonstrandum: Apologeticum nu se dezminte în a da cu pietre acolo unde nu e nimic de lapidat.