De fiecare dată când aud întrebarea adresată de Isus azi ucenicilor („Voi cine ziceţi că sunt eu?” – Lc 9,20), mi se pare că ea ne interpelează personal, străbătând secolele. Spre deosebire de răspunsul lui Petru înregistrat de Matei („Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui Viu” – Mt 16,18)), cel consemnat de Luca are o încărcătură aparte: „[Tu eşti] Mesia lui Dumnezeu” – Lc 9,20. El e şi mai pregnant în traducerea Sapientia a Noului Testament, care redă pericopa respectivă astfel: „Tu eşti Cristosul” (Lc 9,20). Articularea autentifică tocmai calitatea de uns al lui Dumnezeu şi unicitatea acestei ungeri mesianice: tu eşti acel Cristos, şi nu altul, tu eşti singurul, unicul, irepetabilul, Cristosul. Acest răspuns al lui Petru nu este altceva decât un act de adoraţie pură, ce poate fi pus în legătură directă cu profeţia lui Zaharia din prima lectură de azi: „Ei vor privi la acela pe care l-au străpuns” (Zah 12,10). Privirea (directă, cu ochii trupeşti, ori interioară, cu ochii duhovniceşti) e un instrument al contemplaţiei. Iar contemplaţia, ca şi răspunsul lui Petru, certifică tocmai calitatea de a fi unic, irepetabil, aşadar Cristos.