Sunt mai bine de două luni de când am primit îndemnul de a medita încheierea capitolului 6 al Evangheliei după Matei (Mt 6,24-34). Mai bine de o săptămână am privit cu inima la cuvintele adresate de Isus ucenicilor care nu înţelegeau sensul providenţei. Şi, dintre toate, cele care au rezonat cel mai profund în sufletul meu sunt acestea: „Care dintre voi, cu toată îngrijorarea lui, îşi poate prelungi viaţa măcar cu un ceas?” (Mt 6,27). De fiecare dată când am citit aceste cuvinte, m-am gândit că dacă le-am medita zilnic, fie şi numai pentru cinci minute, am ajunge mai aproape de priceperea nimicniciei noastre. Putem zbura în spaţiu, putem diseca atomul, dar nu ne putem adăuga nicio zi în plus celor date de Domnul. Cu toate strădaniile şi ştiinţa noastră, în privinţa aceasta nu ne deosebim de cea mai măruntă furnică de pe suprafaţa pământului. Şi pe noi, ca şi pe ea, Dumnezeu o reduce la ţărână în ziua numai de el ştiută. La întrebarea de azi a lui Isus, răspunsul este: „Sunt nimic fără Domnul”.