Cei mai mulţi îşi pun nădejdea fie în propria persoană, fie în lucrurile materiale, fie într-o combinaţie a acestora. Învestindu-ne pe noi înşine, banii noştri, cariera noastră, relaţiile cu calitatea de liman al propriilor deznădejdi, nu facem altceva decât să punem eticheta mântuirii pe un produs supus putrezirii. Or, mântuirea nu e o calitate ce poate fi ataşată unei materii al cărei termen poate expira. „Unde este comoara ta, acolo este şi inima ta” (Mt 6,21). Când comoara ta e una strălucitoare pe dinafară, dar pe dinăuntru pute a hoit, nădejdea ta nu e nădejde, ci amăgire zornăitoare, care-ţi va amplifica deznădejdea. Însă atunci când comoara în care ţi-ai pus încrederea e una nepieritoare, şi nădejdea ta împrumută aceeaşi calitate (fără termen de garanţie!) a veşniciei.