Ieri, în sărbătoarea sfântului Anton de Padova, am fost (pentru a treia oară în viaţă) martora transformării invizibile a unui simplu om, prin har, în alter Christus. Am participat la sfinţirea întru preoţie a pr. diaconi Marian Blânda şi Florin Bordeuş prin impunerea mâinilor PS Cornel Damian, în catedrala „Sf. Iosif”. Din nou, sentimentul prezenţei aproape fizice a Duhului Sfânt în momentele absolut angelice ale cântării Litaniei Tuturor Sfinţilor, timp în care candidaţii rămân prosternaţi înaintea altarului… Cum trăieşte un simplu om „îmbrăcat în slăbiciune” (Evr 5,2) această taină de necuprins a înveştmântării cu Cristos (cf. Gal 3,27)? Nu cred că există vreun răspuns exhaustiv la această întrebare. Însă mi-am amintit mărturiilor a patru preoţi din cartea mea, care vorbesc uluitor despre momentele premergătoare sfinţirii (între care momentul discenământului e deopotrivă de mistic ca şi acela al impunerii mâinilor), despre felul în care percepe o biată creatură atinsă de harul Creatorului aceste clipe de intensitate spirituală extremă şi despre trăirile imediat de după sfinţire:

Pr. Victor-Emilian Dumitrescu:

Era în Joia Sfântă a anului 1985, eu eram în clasa a X-a… M-am dus în biserică să fac o vizită la Sfântul Sacrament, căci biserica era foarte aproape de şcoală. Am început să mă rog şi atunci am trăit o experienţă pe care nu cred că aş putea-o descrie în cuvinte…. După ce l-am invocat pe Duhul Sfânt am fost cuprins de o iubire atât de mare din partea lui Dumnezeu, o percepţie atât de puternică a prezenţei sale, încât m-am simţit copleşit, ca într-un flash mi-a trecut prin faţa ochilor nestatornicia şi relativitatea vieţii acesteia şi am început să plâng… fără să înţeleg de ce. Nu mai ştiu cât am rămas atunci în rugăciune… Dar ştiu că „am închis ochii şi mi-am deschis inima” înaintea tabernacolului, cum spune Sfântul Ioan-Maria Vianney, că am plâns foarte mult şi că, în clipa aceea, am decis că vreau să fiu preot…

Pr. Felix Roca:

Eram în primul an de studii la salezieni când am fost sfinţit diacon şi exerciţiile spirituale de dinaintea sfinţirii au fost cele mai rodnice şi cele mai frumoase din viaţa mea. Momentul a căpătat o încărcătură spirituală aparte datorită a două coordonate: mai întâi perspectiva sfinţirii întru diaconat (care mă punea în faţa alegerii irevocabile a preoţiei), apoi ambientul profund spiritual în care am făcut aceste exerciţii (abaţia benedictină de la Subiaco, loc în care păşiseră Sfântul Benedict şi Sfânta Scolastica!). Eram doar eu împreună cu un coleg, sub îndrumarea pr. Carlo Morandi, călugăr benedictin. Făceam meditaţie, colocvii, spovezi, participam la viaţa de rugăciune a abaţiei, locuiam într-o chilie minusculă, extrem de austeră, în care era doar un pat şi o masă. Comunitatea contemplativă ne expunea unui program de tăcere aproape continuă, ne rugam Liturgia orelor extinsă a benedictinilor, care începea dimineaţa la ora 5, în capelă, cu Oficiul lecturilor, şi se încheia noaptea… În intimitatea aceea Dumnezeu părea a-mi spune: „Gata, acum suntem doar noi doi”… / Lumea vrea să ştie ce-ţi trece prin cap în acele câteva minute cât stai prosternat, cu fruntea lipită de pământ, complet întins pe jos, predându-te cu totul Domnului… Mie mi-a trecut înaintea ochilor întreaga mea viaţă de până atunci. Când a început cântarea Litaniei tuturor sfinţilor, am început să plâng, deşi, raţional îmi spuneam ca atunci când mă voi ridica de jos, voi arăta ridicol. Ştiam că ajunsesem acolo pentru că mâna lui Dumnezeu mă însoţise de fiecare dată pe drumul vieţii… / Faptul că, prin cuvintele rostite de tine, pâinea devine trupul lui Cristos, e ceva cutremurător! Dar n-ai extaze, nu levitezi: nu e nevoie să ţi se întâmple ţie lucruri extraordinare pentru ca misterul să se înfăptuiască! Iar acest lucru l-am perceput în chip desăvârşit abia după şapte ani de preoţie, în vara aceasta, când am celebrat Liturghia în deşertul Chalbi din Kenya, în swahili… Atunci am înţeles cel mai concret că Dumnezeu se manifestă în realitatea Euharistiei, aşa cum spune teologia, ex opere operato, adică indiferent de ceea ce fac eu la altar, de vrednicia ori nevrednicia mea. Îmi amintesc că în ziua în care am ajuns, pr. Eugen, parohul misiunii noastre din Maikona mi-a pus Liturghierul în braţe şi mi-a spus: „Tu celebrezi în sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului!” La care eu zic: „Părinte, ar fi un mic detaliu (râde): nu am rostit în viaţa mea un cuvânt în swahili”. Prefacerea are loc chiar dacă eu nu vorbesc swahili, iată forţa miracolului… iar Liturghia mea din satul acela pierdut în inima Africii era exact aceeaşi Liturghie care se celebrează în cea mai somptuoasă ceremonie pontificală din Vatican… Fiindcă, după cum spunea Sfântul Ilariu de Poitiers, „Dumnezeu lucrează mai mult în urechile celui care ascultă decât pe buzele celui care vorbeşte”…

Pr. Iulian Budău SJ:

[Momentul prosternării] de la Liturghia de sfinţire… Fericită inconştienţă! Eram complet… paralizat… Cât s-a cântat Litania Tuturor Sfinţilor, am făcut încontinuu rugăciunea inimii. Strigam nebuneşte în inima mea: „Isuse! Isuse! Isuse!”, fiindcă eram incapabil de orice altceva. Am simţit o golire de mine continuă, care m-a însoţit pe tot timpul slujbei. Am trăit pe viu acel: „Când eram mai tânăr mă încingeam singur şi mă duceam unde voiam…. Acum mă va încinge un Altul…” (cf. In 21,18).

Pr. Mihăiţă Blaj:

După o Liturghie de consacrare care durează câteva zeci de minute, m-am trezit în pielea unei fiinţe pe care o cunoşteam doar la nivel de rugă, imaginaţie, dorinţă şi ţel, dar a cărei identitate trebuia acum să o descopăr şi să o asum pe viu. Încă mai simt şi acum acea senzaţie ciudată ce mă cuprindea în timpul primelor Liturghii când trebuia cumva să mă conving pe mine însumi că sunt eu cel care celebrează şi nu un altul, ori cum tresăream contrariat la auzul propriului nume ce-mi suna aşa de străin rostit acum îmbogăţit cu un apelativ ce nu mă mai caracterizase niciodată: „părinte”… / Primele Liturghii sunt întotdeauna extrem de emoţionante, dar n-aş şti să spun dacă datorită misterului sau din cauza faptului că sunt primele. Mă întrebasem adesea oare cum va fi şi dacă voi reuşi să rezist greutăţii Ostiei, dar am descoperit cu oarece dezamăgire că pot, şi nu oricum, ci cu destulă uşurinţă. E momentul „primei crize” în care începi să înveţi cu adevărat a crede. Căci descoperi că prin preoţia ta, Dumnezeul care te-a fascinat şi te-a chemat nu s-a schimbat, dar că doar tu eşti altfel. El e în continuare discret, tăcut, Deus absconditus, cum a fost mereu; tu însă eşti cel chemat să-l cauţi cu mai multă ardoare şi să înveţi a-l cunoaşte aşa cum e el, adică discret, tăcut, absconditus. Poate fi frustrant, la început, pentru un preot să descopere că „nu se întâmplă nimic dintr-odată”, că în linii mari Dumnezeu are cu el aceeaşi relaţie pe care o avea înainte de sfinţire şi că, deşi poate părea un privilegiat al Providenţei întrucât e chemat să se îndeletnicească direct cu cele sfinte, în raportul concret cu Domnul privilegiile par să aibă o altă destinaţie. Nu de puţine ori îi vine să strige în noapte: „Dacă am căpătat trecere înaintea ta, arată-mi slava ta” (Ex 33,13.18). Dar, asemenea lui Moise, trebuie să se mulţumească doar privindu-l „de la spate” (Ex 33,23), căci altfel s-ar prăbuşi într-adevăr sub măreţia viziunii: „Nu poate omul să-l vadă şi să rămână în viaţă” (Ex 33,20). Rezistăm ţinându-l în mâini pe Creatorul universului doar pentru că el continuă să rămână tăcut şi ascuns în umilinţa Ostiei.

DE CE SUNT PREOT. 15 dialoguri îndrăzneţe propuse de Claudia Stan, cu un Cuvânt înainte de PS Cornel Damian, Episcop Auxiliar, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti – Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti, Bucureşti, 2010 – 280 pag. (20×14 cm), 20 lei.

NB: Foto ©ARCB