O carte a benedictinului Anselm Grūn destinată a ne ajuta să privim cu realism şi detaşare partea întunecată a sufletului nostru şi care ne învaţă să nu suprimăm definitiv sămânţa răului din noi, ci sa ne-o asumăm ca făcând parte din condiţia noastră umană limitată şi să se obişnuim să o integrăm în existenţa noastră spirituală.

Mi se pare că astăzi există o senzaţie de fond, şi anume aceea de dezbinare, aflată în adâncul fiinţei noastre. Mulţi oameni se simt dezbinaţi în interior. Ei au impresia că sunt smuciţi, într-o parte şi alta, de mulţimea aşteptărilor profesionale, familiale, parohiale, politice. Nu-şi mai ştiu rostul. Se schimbă atât de des, încât nu mai pricep cine sunt. Nu-şi mai află pacea înăuntrul lor. Seara, deşi îşi întrerup munca, tot nu reuşesc să se deconecteze. Neliniştea îi urmăreşte şi în somn. În tulburarea lor nu mai sunt stăpâni pe ei înşişi. Şi-au pierdut contactul cu ei înşişi. Sunt împinşi de la un termen la altul. Şi-au pierdut sufletul pe cale. Nu se mai află în locul în care trupul le este prins de atâtea obligaţii. (pag. 5)

Dacă ne întrebăm asupra experienţei care se află în spatele cap. 7 din Scrisoarea către Romani, ne întâlnim cu viaţa noastră, situată în disensiunea dintre a voi şi a face. Fiecare este conştient că în străfundul inimii ştie ce este mai bine pentru el şi cu toate acestea nu acţionează în mod consecvent. Ştie că nu-i face bine să mănânce încontinuu dulciuri. Dar, în ciuda tuturor propunerilor, face acelaşi lucru. A trăit experienţa că meditaţia zilnică îl ajută să înceapă ziua într-un mod diferit. Cu toate acestea, continuă să o neglijeze. Un altul ştie că nu trebuie să-i lase prea multă putere colegului său nemulţumit, că nu trebuie să se lase contaminat de nemulţumirea lui. Dar îşi dă seama că se gândeşte mereu la el, se plânge de el şi-i permite să-l descurajeze. Un altul este conştient că nu trebuie să rănească pe ceilalţi. Dar cuvintele care ofensează îi vin spontan pe limbă. Rănirea celulilalt, care nu este în stare să se apere, devine un fel de plăcere. E conştient că în acest mod se răneşte pe sine însuşi, dar face la fel. Mulţi suferă de această ruptură interioară. (pag. 54-55)

În faţa lui Isus Cristos pot să admit dezbinarea mea, fără să mă învinovăţesc şi fără să mă pun sub tensiune până acolo încât să trebuiască să ucid cu orice preţ eul meu cel rău. Paul crede că privirea îndreptată spre Isus Cristos mă conduce la adevăratul meu eu şi la totalitatea mea. Dacă privesc numai la dezbinările mele interioare, nu voi ajunge niciodată la liman. Pot să fac toate eforturile pe care le vreau. Cu voinţa mea nu voi reuşi să fac ceea ce am înţeles că este drept. Dar nici nu-l pot folosi pe Cristos ca şi izvor de putere pentru a obţine energia necesară pentru a depăşi ruptura mea interioară. Pot numai să privesc la Isus Cristos prin dezbinarea mea şi să i-o încredinţez. Aşa încât, tocmai în dezbinarea mea, simt că pot să fiu aşa cum sunt, cu bune şi rele. Privirea îndreptată spre Isus Cristos mă conduce spre mine însumi, spre adevăratul meu nucleu. Astfel experimentez unitatea. De fapt, iubirea lui Cristos îmbrăţişează în mine ambele aspecte: dreptul şi păcătosul, pe cel care a cunoscut legea ca fiind bună şi pe celălalt care cade mereu în păcat şi acţionează împotriva legii. Cu cât lupt împotriva diviziunilor mele, cu atât mai puţin obţin rezultate […]. Numai atunci când am recunoscut că nu sunt capabil să înving doar cu puterile proprii această dezbinare, m-am încredinţat lui Dumnezeu şi dintr-o dată am simţit înăuntrul meu o profundă pace interioară. Pot să mă încredinţez lui Cristos aşa cum sunt. El mă iubeşte până în profunzime, mă primeşte sigur. Aceasta mă eliberează de sfâşierile mele interioare. Dintr-o dată voi simţi o claritate interioară şi o armonie cu mine însumi. Pot să mă las să cad în mâinile milostive ale lui Dumnezeu şi astfel să experimentez totalitatea, mântuirea mea, depăşirea dezbinării. Privirea spre Cristos nu poate să devină o închidere a ochilor la părţile mele întunecate. Acţionând astfel, m-aş folosi de credinţă pentru a fugi de adevărul meu. Prin cuvintele sale, Paul ne îndeamnă să ne aşezăm în faţa realităţii noastre. Numai atunci când îi încredinţăm lui Cristos adevărul nostru putem, încetul cu încetul, să ne reconciliem cu toate acele aspecte care nu ne sunt plăcute: cu neputinţa noastră, cu incapacitatea noastră de a face binele, cu toate laturile noastre întunecate. (pag. 60-62)

Numai atunci când vom integra în relaţia noastră cu Cristos şi istoria noastră, cu rănile şi umilirile sale, Cristos ne va putea vindeca de conflictul nostru interior, în care ne vom regăsi mereu, chiar şi după experienţe profunde de Dumnezeu şi experienţe spirituale deosebite. (pag. 64)

Monahismul de la început tratează fenomenul dezbinării mai ales în descrierea akediei. În mod general, akedia se traduce cu apatie şi inerţie. De fapt, acest cuvânt exprimă mai ales incapacitatea de a fi una cu sine însuşi, cu prezentul, cu propria situaţie a vieţii […]. Akedia ne dezbină în interior. Suntem nemulţumiţi de noi înşine, de locul în care trăim, de timpul atât de plictisitor, de muncă, de modul de viaţă, de toate. Este un refuz a tot ce se află în jur, dar şi o respingere a propriei persoane. Suntem nemulţumiţi, dar, în acelaşi timp, nu ştim ce dorim cu adevărat. Ne revoltăm împotriva a toate, dar în ceea ce facem nu urmăm niciun scop. În cel mai bun caz, ne ataşăm doar de câteva iluzii. Nu ştim să ne bucurăm de momentul prezent. Când ne rugăm, avem impresia că ar trebui să lucrăm, când lucrăm totul devine apăsător. Ne simţim obosiţi, avem împresia că am lucrat prea mult şi suntem stresaţi. Apoi, când ne odihnim, nu ştim ce să facem cu timpul liber. Ni se pare plictisitor şi inutil. Nu suntem niciodată acolo unde ne găsim şi nu experimentăm niciodată momentul prezent. Suntem mereu în altă parte, şi totuşi nicăieri. Cu siguranţă, akedia este descrierea cea mai radicală a dezbinării interioare de care persoanele pot să sufere. Nu este numai o boală a călugărului, dar este şi un fenomen clar al timpului prezent. Dezbinarea omului de astăzi nu se manifestă numai ca în cazul sfântului Paul în separarea dintre a voi şi a acţiona, între lege şi păcat, dar mai ales în diviziunea dintre dorinţă şî realitate. Din cauza akediei ne lovim deseori de dorinţele ireale, de iluziile copilăreşti sau de aşteptările exagerate pe care ni le facem despre viaţa noastră. Pretindem totul de la ceilalţi şi devenim răi cu ei dacă nu ne fac posibilă viaţa pe care o visăm. Deşi ceilalţi se pot chiar angaja să ne îndeplinească dorinţele, nu vor reuşi niciodată să ne mulţumească, pentru că dorinţele noastre sunt nelimitate, nemăsurate. Datorită unor astfel de dorinţe fugim de realitatea acestei lumi. Refuzăm să spunem „da” fiinţei noastre, cu limitele sale. Gândim că putem să pretindem infinit de mult. Societatea, Biserica, familia, firma sunt asemenea unei mame de la care aşteptăm totul. Şi ea e de vină dacă noi suntem nemulţumiţi. Nu realizăm cât de mult ne menţine această stare într-o atitudine infantilă, tipică copilului nemulţumit, dar care nici nu ştie ce vrea. Ştie doar că nu vrea nimic din ceea ce i se oferă […]. Dar acest copil lunatic nu ştie ce vrea cu adevărat. Este mereu nemulţumit. Este imatur şi nu şi-a descoperit niciodată sinele. Iar fără experienţa propriului centru interior, suntem împinşi oriunde de dorinţele noastre, suntem sfâşiaţi de impresiile exterioare. Ca mijloc sănătos împotriva akediei, Evagrie recomandă rezistenţa, să rămânem în propria chilie (mica locuinţă a călugărilor cenobiţi). Trebuie să rămânem cu noi înşine pentru a găsi centrul interior. (pag. 65-69)  

Conform lui Carl Gustav Jung, omul are o structură polară. Fiecărui pol îi corespunde un pol opus. Astfel de poli opuşi sunt, de exemplu, raţiunea şi sentimentul, iubirea şi ura, disciplina şi indisciplina, frica şi încrederea, bărbatul şi femeia (anima et animus), spiritul şi instinctul. Dacă omul trăieşte în mod conştient numai un pol, polul opus devine partea umbră. (pag. 73)

Pentruy Jung, răscumpărarea prin cruce înseamnă că omul devine conştient cu durere de opusul său: „Tocmai în conflictul extrem şi cel mai ameninţător, creştinul experimentează răscumpărarea, care-l conduce la divinitate, în măsura în care nu cedează, ci ia asupra sa greutatea de a fi unul care este marcat. Doar în acest mod se realizează în el imaginea lui Dumnezeu, întruparea lui Dumnezeu”. (pag. 77)

În acţiunea pastorală de îndrumător spiritual experimentez de multe ori că unele persoane se simt dezbinate pentru că se gândesc că ar putea trăi şi fără opuşii din ele. Cred că ar putea să fie doar bune. Iar mai apoi, când descoperă înăuntrul lor tendinţe sadice şî masochiste, se simt sfâşiate. Gândesc că ar putea să-şi organizeze şi să-şi orienteze complet viaţa după voinţa lui Dumnezeu. Şi apoi se îndepărtează de el când se ridică, în mod evident, împotriva voinţei sale. Ar dori să fie persoane evlavioase şi se miră că în interiorul lor sunt zone fără Dumnezeu. Simt dorinţa de a parcurge un drum spiritual şi să intensifice relaţia personală cu Cristos. Totodată simt înăuntrul lor şi contrariul. Atunci când meditează simt numai o senzaţie de gol interior. Atunci când se roagă au impresia că vorbesc cu pereţii. Şi se gândesc că nu ar trebui să fie aşa. Tocmai persoanele care privesc prea repede la cer, pentru a fugi de umanitatea lor banală cu toate nevoile sale pământeşti, sfârşesc într-o dezbinare interioară care le anulează toate energiile. Calea pe care caut s-o urmez cu cei care doresc să fie îndrumaţi spiritual nu urmăreşte o creştere îndelungată a spiritualităţii, prin intermediul unei intensificări a relaţiei cu Dumnezeu sau prin considerarea laturilor pozitive. De fapt, dacă ajut persoanele să urmeze această linie, adică să iubească mai mult şi să se roage şi mai mult, le conduc într-un loc lipsit de lumină. Se vor strădui să stingă în ele toate motivele negative şi să se pună numai la dispoziţia lui Dumnezeu. Dar în acest fel, mai devreme sau mai târziu, vor cădea în întuneric şi în depresie. Dintr-o dată nu vor mai găsi nicio plăcere în Dumnezeu şi în viaţa lor spirituală. Nu vor fugi de puterea pulsiunilor lor, ci vor fi dezbinate de el. În schimb, trebuie să încurajez persoanele ca să accepte polul opus. Trebuie să se împace cu faptul că au în ele şi aspecte fără Dumnezeu, că diferite sectoare ale fiinţei lor nu ar vrea să ştie de Dumnezeu, că unele dorinţe nu sunt deloc după voinţa lui Dumnezeu, adică sunt „imorale”. În loc să caute prea repede soluţii evlavioase, trebuie mai întâ să privească în faţă şi să accepte propriile pulsiuni. Experienţa acestei stări de opoziţie se referă la ceea ce călugării numesc umilinţă, curajul de a coborî în propria umanitate, cu nevoile ei vitale. Când omul se împacă cu latura sa obscură, poate să găsească sinele său adevărat şi să­-l descopere pe Dumnezeu înăuntrul său. (pag. 77-79)

Nu există altă posibilitate de a deveni tu însuţi decât acceptând propria realitate a opuşilor. […] Scopul întrupării este totalitatea, plinătatea. […] Nu este vorba despre excluderea părţilor noastre negative pentru a deveni perfecţi. La aceasta nu vom ajunge niciodată. Mai degrabă trebuie să primim în noi opuşii pentru a deveni totali, deplini. (pag. 85)

Jung a inventat pentru prima dată conceptul de umbră […]. Umbra este ceea ce am exclus din viaţă, pentru că nu corespunde ideilor pe care ni le-am făcut despre noi înşine şi imaginii aspectului nostru exterior. (pag. 89)

Mulţi gândesc că a fi conştienţi de propria noastră umbră înseamnă să lăsăm să intre în scenă răul. Adevărul este însă tocmai contrariul. (pag. 91)

Cu cât partea demonică este mai reprimată, cu atât partea agresivă se face mai simţită. Atunci, cel care gândesc în mod diferit sau criticii sunt împroşcaţi cu acuzaţii nefondate. Diavolul aţipit din propria inimă este proiectat asupra celorlalţi, catalogaţi ca oameni fără credinţă sau creştini lâncezi. (pag. 102)

„Faptul ca cineva să găzduiască un cerşetor, să-i ierte pe cel care i-a greşit, şi chiar să-şi iubească duşmanul în numele lui Cristos, este, fără îndoială, o mare virtute. Ceea ce fac celui mai neînsemnat dintre fraţii mai mici, am făcut pentru Cristos. Dacă însă aş descoperi că cel mai nesemnificativ dintre toţi, cel mai sărac dintre toţi cerşetorii, cel mai neruşinat dintre toţi ofensatorii, e acelaşi duşman din lăuntrul meu, că eu însumi am nevoie să cerşesc bunătatea mea, că eu însumi sunt duşmanul ce trebuie iubit, ce s-ar întâmpla?” (Jung). (pag. 104)   

Trebuie să pun capăt iluziilor mele care mă fac să cred că pot fugi de întunericul meu prin iluminare, de a putea neutraliza energiile mele demonice prin idealism, de a fi sfânt fără să ating şi să iubesc răul care se află în mine. Sfânt, în sensul lui Isus, voi deveni numai atunci când voi menţine în lumina lui Cristos tot ceea ce există în mine. Numai în lumina lui Cristos răul din mine se va putea vindeca, eu însumi pot să mă vindec şi să ajung la plinătate. (pag. 114)

Anselm Grūn, „Dezbinări. Drumul spre unitatea personală”, Editura Serafica, Roman, 2009, 10×14 cm, 152 pag., 6 lei, comandă la libraria@ercis.ro

Anunțuri