A fost Madonna. Acum sunt AC/DC. Oricât de open-minded aşa fi, îmi e tare greu să înţeleg cum un creştin practicant ar dori să asculte „succesuri” precum Hell’s Bells (Clopotele din iad) ori Highway to Hell (Calea spre iad). Ok, există eterna scuză: „Îmi place sună sună, habar n-am ce spune”. Un fel de, vorba bunică-mii (Dumnezeu s-o odihnească), „dansează frumos, dar se învârteşte urât”. Oricât de frumos ar suna muzica, mi se pare de neconceput a te lăsa vrăjit de farmecul… metalelor, dacă textul zice: „Satana vine să te ia”, „am să te duc în iad” (Hell’s Bells) ori „mă duc în jos, sunt pe calea spre iad” (Highway to Hell)…      

A fost Madonna. Or să fie şi AC/DC. Dar toate astea-s trecătoare, din fericire. Stat crux, dum volvitur orbis. Însă pe creştinii practicanţi care duminică trec cu atâta dezinvoltură de la ascultarea Sfintei Liturghii la texte de această factură, îmi permit să-i invit la o meditaţie pe marginea următorului text neotestamentar: „Ce legătură este între justificare şi nelegiuire? Sau ce comuniune este între lumină şi întuneric? Ce acord poate fi între Cristos şi Beliar?” (2Cor 6,14-15).  Deci?

Anunțuri