1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8

Călugării au dezvoltat metode ce ne pot ajuta să trăim mereu şi pretutindeni din întâlnirea cu Dumnezeu. Este aşa-numita rugăciune interioară, mereu prezentă în noi şi care nu ne poate fi luată niciodată. Pentru a ajunge la această rugăciune interioară, trebuie să urmez o serie lungă de exerciţii. Pentru călugări, această serie de exerciţii constă în rugăciunea făcută cu ajutorul unui singur cuvânt, în ruminatio, în repetarea aceluiaşi verset dintr-un psalm ori a Rugăciunii lui Isus. Rugăciunea lui Isus a devenit, înainte de toate în Biserica orientală, metoda de meditaţie prin automasie. Dar şi în Biserica occidentală se bucură astăzi de o mare favoare şi a devenit pentru mulţi o formă concretă a rugăciunii continue. Ea constă în repetarea continuă a formulei: „Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine”… Călugării văd în Rugăciunea lui Isus rezumatul întregii evanghelii. Ea este inspirată din episodul vindecării lui Bartimeu (cf. Mc 10,47), unde Bartimeu îl roagă pe Isus să-l vindece de orbirea lui: „Isuse, ai milă de mine!”, şi din episodul luat din Lc 18,13, unde vameşul se prezintă cu umilinţă în faţa lui Isus şi îl roagă astfel: „O, Doamne, ai milă de mine păcătosul!”. (pag. 86-87)

Rugăciunea lui Isus generează în noi o atmosferă de dragoste, de milostivire şi de bunăvoinţă în care se trăieşte bine. Locuinţa în care trăim nu este un spaţiu rece şi pustiu, ci este locuită de Cristos, o locuinţă ce e plină de prezenţa sa binevoitoare şi mântuitoare şi emană intimitatea sa plină de tandreţe. În acest spaţiu, trăiesc mereu din întâlnirea cu Isus Cristos. Întâlnirea în rugăciunea personală continuă să-şi facă efectul şi îşi lasă amprenta asupra muncii mele. Iar Rugăciunea lui Isus îmi aminteşte în mod constant de această întâlnire în rugăciune, reevocând-o. Astfel, toată viaţa mea devine o viaţă impregnată de această întâlnire. În tot ceea ce fac şi gândesc, fac referinţă la Isus Cristos, mă simt legat de el, mă simt acasă. Doar trăind acest raport şi prin el, existenţa mea capătă valoare deplină. Astăzi, sunt tot mai numeroşi cei care trăiesc în afara acestui raport. Şi, astfel, viaţa lor este fărâmiţată, pentru că ei trăiesc în afara adevăratului eu. (pag. 90-91)

Pentru a mă ruga mereu… trebuie să unesc rugăciunea cu activităţile mele concrete. Când, de exemplu, mă trezesc dimineaţa, trebuie să rostesc Rugăciunea lui Isus în mod conştient. Când ies din casă, când merg la muncă, când intru într-o casă, când intâlnesc o persoană, când orologiul din turn bate ora exactă, când sună telefonul; în toate aceste ocazii aş putea recita Rugăciunea lui Isus. Dacă lucrurile exterioare îmi amintesc de prezenţa lui Isus care are milă de mine, atunci viaţa mea se va schimba. Ea nu va mai fi marcată de ecvenimente externe, ci, în orice, îl voi întâlni pe Isus Cristos. Oriunde şî în tot ce se întâmplă, trăiesc din întâlnirea cu Isus Cristos. Iar în urma întâlnirii cu Cristos, întâlnesc oamenii şi înfrunt situaţiile mele într-o nouă manieră. Nu evenimentele externe definesc situaţia mea emotivă, ci Isus Cristos, pe care îl întâlnesc pretutindeni. Vecinătatea lui Isus respinge apropierea, adesea stingheră, a persoanelor sau a problemelor. Iar eu le pot oferi locul potrivit de care au nevoie. Nu le permit să mă sufoce, ci le înfrunt cu o detaşare interioară. Întrucât eu trăiesc mereu din întâlnirea cu Cristos, evenimentele nu pot să mă mai domine. (pag. 95-96)

Anselm Grün, Rugăciunea ca întâlnire, Editura Serafica, Roman, 2004, 10×14 cm, 112 p., 5 lei (comandă la libraria@ercis.ro)

Anunțuri