1, 2, 3, 4, 5, 6, 7

În adoraţie, îngenunchez în faţa lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Dumnezeu. Nu vreau să-i cer nimic; prin adoraţie, nu vreau să obţin ceva anume, nici sentimente frumoase, nici linişte, nicio stare de calm. Când sunt în adoraţie, nu vorbesc de problemele mele, nu mă laud, nici nu-mi reproşez ceva. Îngenunchez, pur şi simplu, în faţa lui Dumnezeu pentru că el este Domnul şi Creatorul meu…. Eu mărturisesc prin adoraţie că depind în totalitate numai de Dumnezeu şi că toate celulele fiinţei mele au nevoie de el căci nu există nimic în mine care să nu fi fost primit de la el. (pag. 66)

Când sunt în adoraţie, nu mă mai preocup de mine însumi şi de problemele mele, ci încerc să privesc numai spre Dumnezeul meu. Uit de mine însumi, pentru că Dumnezeu m-a impresionat în totalitate, pentru că numai el singur este important pentru mine. Paradoxal este faptul că, uitând de mine, devin mai conştient de mine însumi, devin autentic, devin eu însumi. Nicio problemă şi niciun om nu mă mai preocupă, pentru că sunt plin numai de Dumnezeu. În adoraţie, menţin vie dorinţa de a mă elibera, în sfârşit, de mine însumi, de permanenta preocupare de mine însumi, de încercarea de a raporta totul la mine, de a vrea să am întotdeauna ceva pentru mine. Uitând de mine însumi, devin liber în totalitate, mă las impresionat de Dumnezeu. Nimic altceva nu este acum mai important. Problemele mele, vinovăţia mea, starea mea psihică, nu mai au nicio importanţă. Numai Dumnezeu este important pentru mine. (pag. 66-67)

Când prezenţa lui Dumnezeu învăluie totul, nimic nu mai are putere asupra mea. Uitând de mine însumi, mă liniştesc, iar larma gândurilor şi a sentimentelor mele încetează. Pot spune, după căutări îndelungate, că în sfârşit, am ajuns acasă. Putem fi acasă numai dacă ne plecăm genunchii în faţa misterului. (pag. 68)

Adoraţia, înţeleasă ca uitare de sine însuşi şi îndreptarea privirii pure spre Domnul, prezent în hostia consacrată, este o formă concretă de contemplaţie. Contemplaţia, ca pură tăcere înaintea lui Dumenzeu, poate fi exersată în diferite moduri: prin repetarea unui cuvânt din Sfânta Scriptură (ruminatio), prin intermediul Rugăciunii lui Isus, prin observarea respiraţiei şi prin coborârea în adâncul sufletului. Ea poate fi exprimată, de asemenea, şi sub formă de adoraţie. (pag. 78)

Adoraţia, în mod tradiţional, a fost deseori legată de cultul Inimii lui Isus. (pag. 79)

În întâlnirea cu Inima rănită [a lui Isus], pot găsi un mod diferit pentru a vindeca rănile mele. Bineînţeles că aş prefera să nu le mai simt. Vreau să mă eliberez. Ele nu trebuie să mă mai facă să sufăr. Eu încerc să le vindec prin rugăciuni sau prin terapii psihologice pentru a nu lăsa nicio urmă, iar cicatricea să dispară complet. În acelaşi timp, simt că asta nu merge, că eu, cu toate astea, încă sunt sensibil, simt durerea. Părţile mele sensibile sunt lovite în mod continuu, iar rănile se deschid din nou. Inima lui Isus îmi arată o nouă cale. Nu este chiar atât de important ca rănile mele să se vindece. Ele trebuie să se transforme. Rana poate deveni şi pentru mine izvor de viaţă. Dacă eu mă accept cu rănile mele, atunci ele pot fi locul în care Dumnezeu mă întâlneşte. De aceea, trebuie să elimin presiunea care mă îndeamnă să nu mai simt rănile mele. Eu le pot simţi. Ele îmi pot face rău, criticile mă pot răni, chiar dacă am înţeles mecanismele ce reglementează toate astea…. Dacă ascult în profunzimea rănii mele, voi simţi acolo un mare dor după iubire. Dacă această dorinţă i-o ofer Inimii străpunse a lui Isus, durerea, cu siguranţă, nu va înceta, dar va fi transformată într-o suferinţă care reuşeşte să-i vindece pe ceilalţi… (pag. 83-84)

Anselm Grün, Rugăciunea ca întâlnire, Editura Serafica, Roman, 2004, 10×14 cm, 112 p., 5 lei (comandă la libraria@ercis.ro)