„Cine mănâncă din pâinea aceasta va trăi în veci” (In 6,51): iată o afirmaţie care face parte din binecunoscutul discurs al lui Isus despre pâinea vieţii. Există două feluri de pâine: cea fizică, prin mijlocirea căreia existenţa noastră văzută este întreţinută la parametri ei normali, şi cea spirituală, care ne menţine în stare de funcţionare duhovnicească. Sau, altfel spus, prima pâine alimentează inima, cea de-a doua sufletul. E de neînţeles cum de nu avem în noi dorinţa arzătoare de a ne hrăni cu pâinea sufletului. Cum, deşi ne desfătăm cu câte o franzelă bine crescută, savurăm miezul dulce al unei pâinici albe ori ronţăim coaja rumenă a vreunui pesmet, nu avem înclinaţia de a ne înfrupta din pâinea vieţii. Ne împărtăşim rar şi prost ori des şi prost. În loc să mâncăm pe săturate, ciugulim câte puţin şi astfel nu numai că nu apreciem calitatea aluatului, dar nici nu ne hrănim cum trebuie, rămânând mereu nişte subnutriţi spiritual. Adevărata viaţă e inima ori sufletul? Inima lucrează pentru a ţine pe picioare un trup vizibil supus putrezirii: pe aceasta nu numai că o îngrijim cu pâine, ba chiar de cele mai multe ori o suprasolicităm cu atâta mâncare, de ajungem la infarct. Sufletul, invizibil şi nemuritor, de-abia se târâie cu puţine firimituri (dacă sunt şi acelea), fiindcă nesocotim împărtăşania, o primim în mod sacrileg ori fără iubire. Există şi infarct spiritual. El e cauzat nu de îmbuibare, ci din contra, de lipsa hranei cereşti.