1, 2, 3

Rugăciunea se desăvârşeşte în tăcere… Tăcerea are în acest sens o dublă semnificaţie: pe de o parte, a asculta şi, pe de altă parte, a deveni una cu Dumnezeu. (pag. 29-30)

După ce i-am povestit lui Dumnezeu ceea ce ne preocupă, trebuie să ne oprim… Nu trebuie să ne orientăm permanent spre noi înşine şi să ne folosim de Dumnezeu doar cade un ascultător care nu are nimic de spus… Aici apare deja dubiul: cum mi se adresează Dumnezeu mie? Cum pot să-l aud? De fapt, nu aud nicio voce care să vină din cer. Nu, nu aud cuvinte. Însă, când mă rog, îmi vin gânduri şi eu pot să mă întreb de unde vin aceste gânduri. Psihologia ar spune că gândurile ies din inconştient. Dar de ce acest gând îmi vine tocmai acum nici ea nu poate să-mi explice cu certitudine. Atunci, este legitim să afirm că Dumnezeu îmi vorbeşte prin intermediul gândurilor… De unde pot să cunosc că Dumnezeu îmi vorbeşte prin gândurile mele? Călugării disting trei tipuri de gânduri: gânduri care vin de la Dumnezeu, acelea care vin de la demoni şi acelea care provin de la mine însumi. În baza efectului lor, se pot individualiza cele trei categorii. Gândurile care vin de la Dumnezeu provoacă întotdeauna o pace interioară şi o liniştită relaxare. Gândurile care provin de la demoni generează agitaţie şi frică… Iar gândurile care vin de la mine mă distrag şi mă fac să fiu superficial… Uneori gândurile par cucernice, dar, în realitate, provin de la demoni sau, cum se preferă a se spune astăzi, din propriul super-eu. Dacă, de exemplu, în timp ce mă rog îmi vine în minte răul ce l-am făcut, toate reproşurile pe care mi le fac şi intenţiile de a mă pedepsi vin de la demon şi nu de la Dumnezeu. Când, înaintea lui Dumnezeu mă uit la vinovăţia mea, privirea mea se indreaptă, mai curând, către Dumnezeul milostiv, decât spre vinovăţia mea. Iar eu, deşi vinovat pe deplin, mă simt acceptat şi iubit de Dumnezeu. Cu toată vinovăţia mea şi impulsul de a mă înotarce în trecut, privirea îndreptată spre Dumnezeu provoacă pacea interioară. Dar dacă mă neliniştesc pentru că nu reuşesc să-mi iert vina, aceasta se datorează super-eului meu, care nu reuşeşte să accepte faptul că nu este perfect aşa cum ar vrea să fie. Considerăm că suntem evlavioşi pentru că simţim o astfel de suferinţă datorată vinovăţiei noastre. Însă, în realitate, nu suntem deranjaţi de faptul că Dumnezeu e ofensat, ci pentru că se distruge imaginea ideală pe care o avem despre noi înşine. (pag. 30-32)     

Dumnezeu nu ne vorbeşte întotdeauna imediat. Noi trebuie să ascultăm timp îndelungat în tăcere până când devenim sensibili la ceea ce Dumnezeu vrea să ne spună. Adesea am vrea să-l determinăm pe Dumnezeu să ne spună ceea ce gândim. Când el tace, ne constrânge să ne întrebăm în mod mai insistent, cine este cu adevărat acest Dumnezeu. Ne învaţă să nu confundăm fantezia noastră cu Dumnezeu şi cu cuvintele sale. Tăcerea lui Dumnezeu ne face mai sensibili şi ne determină să ne întrebăm dacă, într-adevăr, în aşteptarea noastră tăcută, nu auzim ceva de la el. Sfântul Augustin spunea: „Cel mai bun dintre slujitorii tăi este acela care nu ţine să audă de la tine ceea ce vrea, ci vrea mai curând ceea ce aude de la tine”. (pag. 34)

Există faze ale rugăciunii în care suferim din cauza absenţei lui Dumnezeu. Avem impresia ca vorbim la pereţi şi nu primim niciun răspuns. Da, ne este frică să rămânem singuri doar cu noi înşine în rugăciune. Nu trebuie să trecem prea repede peste absenţa lui Dumnezeu, însă trebuie să o suportăm. Dumnezeu este, cu siguranţă, prezent, însă noi îl credem absent, pentru că nici noi nu suntem conştienţi de noi înşine, pentru că nu suntem în adevăr. A suporta absenţa lui Dumnezeu înseamnă să ne întoarcem inaintea lui Dumnezeu la adevăr, să renunţăm la propriile noastre proiecţii şi să-l descoperim pe Dumnezeu, care este cu totul altul, în spatele tuturor reprezentărilor. (pag. 34-35)

Anselm Grün, Rugăciunea ca întâlnire, Editura Serafica, Roman, 2004, 10×14 cm, 112 p., 5 lei (comandă la libraria@ercis.ro)