1, 2

Unii se întreabă: ce anume trebuie să-i spun lui Dumnezeu, din moment ce, oricum, el ştie deja totul! În mod firesc, Dumnezeu ştie totul. Dumnezeu nici nu are nevoie de rugăciunea mea. Eu însă am nevoie de rugăciune. (pag. 19)

Ce trebuie, aşadar, să-i spun lui Dumnezeu? Trebuie să-i spun tot ce mă frământă. Trebuie să-i descriu viaţa mea aşa cum este ea în realitate. Lui Dumnezeu pot să-i povestesc de întâlnirile cu alţii, despre ceea ce mă preocupă în acest moment, despre probleme şi dezamăgiri, despre bucurii şi momente frumoase, despre temeri, preocupări şi despre speranţa mea. Rugăciunea nu trebuie să fie pioasă, ea trebuie să fie numai sinceră. Ea trebuie, într-adevăr, să-i ilustreze lui Dumnezeu viaţa mea. În această privinţă, îmi poate fi de ajutor transpunerea în cuvinte a ceea ce îmi vine în minte, indiferent că sunt cuvinte interioare sau mesaje verbale concrete. Este un bun exerciţiu să ne obişnuim să vorbim cu Dumnezeu cu voce tare pentru o jumătate de oră. Pot începe cu întrebarea: Dumnezeule, de fapt, ce gândeşti despre mine? Ce spui despre mine şi despre ceea ce fac? Sau aş putea să mă întreb ce ar trebui să-i spun acestui Dumnezeu pentru ca ceea ce spun să corespundă adevărului din mine? Trebuie să-mi impun să vorbesc, într-adevăr,  astfel pentru o jumătate de oră. Dacă Dumnezeu se îndepărtează de mine, atunci vorbesc cu el despre aceasta. Dacă mă enervez, îi spun aceasta. Şi dacă nu-mi mai vine nimic în minte, vorbesc cu Dumnezeu despre acele lucruri care îmi stau mai aproape de inimă decât el… La început dispun de cuvinte şi formule suficiente pentru a face mai interesantă rugăciunea mea. Totuşi, mai degrabă sau mai târziu, vine momentul în care nu mai pot să mă încred în formulele mele şi simt că trebuie să-i spun lui Dumnezeu adevărul vieţii mele. Trebuie să-i spun în mod sincer ce anume îmi nelinişteşte inima. Rugăciunea se termină de fiecare dată într-un mod diferit de cum mă aşteptam. Mă obligă la adevăr. Nu-l pot minţi pe Dumnezeu. Trebuie să-i spun cum se prezintă situaţia mea cu adevărat. Nu este suficient să-i povestesc verzi şi uscate, trebuie să-i spun adevărul meu cel mai profund. Numai atunci rugăciunea mea mă va elibera. Căci numai adevărul ne poate face liberi. (pag. 20-21)

O altă posibilitate constă în a ne aşeza, pur şi simplu, în faţa lui Dumnezeu şi a permite să iasă la suprafaţă tot ceea ce ne vine în mod spontan…. Nu trebuie să caut erorile şi păcatele mele. Privind la Dumnezeu, descopăr eu însumi ceea ce nu era corect. Rugăciunea este, aşadar, locul unde mă găsesc descoperit în faţa lui Dumnezeu, unde nu este niciun obstacol între mine şi el; niciun cuvânt, nicio rugăciune formulată. Eu mă ofer mai curând pe mine însumi. Aceasta mă constrânge la adevăr. În timpul zilei, am impresia adesea că ceea ce fac nu este chiar drept, nu sunt în adevăr, nu sunt prezent în totalitate, caut să înţeleg ceva şi simt că în viaţa mea există o dimensiune complet diferită. Apoi, însă, resping aceste impresii, orientându-mă către muncă sau către alte gânduri. Există, de fapt, o mulţime de modalităţi pentru a fugi din faţa acestor impresii. Dar după aceea am senzaţia că un strat subţire de praf se depune în interiorul meu şi mă sufoc sub el. Prin această rugăciune, înţeleasă ca a sta fără nicio protecţie în faţa lui Dumnezeu, acest strat de praf se ridică printr-o singură suflare şi adevărata calitate a inimii mele este pusă în lumină. (pag. 22-23)

În drama Pantofiorul de mătase Paul Claudel răspunde, prin gura lui Dona Proeza, la întrebarea: „cu ce trebuie să mă rog?” cu următoarele cuvinte: „Tot ceea ce ne lipseşte este util pentru rugăciune. Sfântul se roagă cu speranţa sa, păcătosul cu păcatul său”. Când ne rugăm lui Dumnezeu, trebuie să-i spunem ceea ce ne lipseşte, nostalgia noastră, nemulţumirea faţă de noi şi faţă de viaţa noastră. Trebuie să-i spunem lui Dumnezeu păcatele noastre, părţile noastre obscure…. Trebuie să-mi deschid abisurile pentru ca lumina lui Dumnezeu să le poată lumina şi să le facă locuibile. (pag. 23)

A te ruga înseamnă să deschizi toate camerele trupului şi ale sufletului, ale conştientului  şi subconştientului şi a-l lăsa pe Dumnezeu să intre, astfel încât toată casa vieţii să fie locuită şi iluminată de Dumnezeu. (pag. 24)

Pentru mulţi, a se ruga şi a cere sunt identice. Aceasta este cu siguranţă o viziune îngustă, unilaterală. Cu toate acestea, şi cererea este o parte esenţială a întâlnirii cu Dumnezeu. Pot să-i cer lui Dumnezeu tot ceea ce consider că e important. A cere înseamnă, înainte de toate a accepta propriile necesităţi şi a-i spune lui Dumnezeu ce îmi lipseşte şi ce aş dori. Nevoile şi dorinţele sunt o parte esenţială din mine şi ar trebui să fiu prea îngâmfat pentru a le exclude sau a le ignora în întâlnirea cu Dumnezeu. Înaintea lui Dumnezeu am voie să spun orice, chiar şi dorinţele şi nevoile mele, problemele şi dificultăţile pe care le am. Pot să-i cer lui Dumnezeu să mă ajute sau să ajute persoanele care îmi sunt dragi. În rugăciune mărturisesc cu toată umilinţa că am nevoie de ajutor şi că nu reuşesc fără anumite condiţii. Mărturisesc chiar şi faptul singur Dumnezeu nu-mi este încă suficient, că am nevoie de ajutorul său şi pentru mine sunt importante şi darurile sale şi nu doar întâlnirea cu el. A cere, în această situaţie, nu înseamnă doar a mă resemna în faţa voinţei lui Dumnezeu, dar, înainte de toate, a cerşi ajutor. Pot să am încredere că Dumnezeu mă înţelege şi că ia în serios dorinţele mele. Şi, cu toate acestea, în timp ce îi adresez cererile mele, mă face să mă îndoiesc de mine însumi. Când îi prezint dorinţele mele cu toată libertatea, mă îndepărtez deja de ele. Le expun lui Dumnezeu şi mă las interogat de el. A cere devine o luptă cu Dumnezeu, la sfârşitul căreia mă încredinţez voinţei sale. (pag. 25-26)        

Trebuie să ne rugăm cu încrederea că Dumnezeu intervine într-adevăr, dar în acelaşi timp să şi înţelegem că rugăciunea, înţeleasă ca întâlnire cu Dumnezeu, poate să fie deja ea însăşi împlinirea rugăciunii noastre. (pag. 27)

Dacă găsim curajul de a ne adresa şi de a exprima în faţa lui Dumnezeu ceea ce ne ascundem şi de a exprima în faţa lui Dumnezeu ceea ce ne ascundem noi înşine, ceea ce am spune doar partenerului nostru ca semn al dragostei noastre profunde, atunci viaţa noastră devine mai profundă şi mai intensă. Plictiseala şi mediocritatea dispar iar noi devenim mai adevăraţi şi mai liberi. Nu ne mai este frică de inima noastră. Inima începe să pulseze şi simţim că existăm într-adevăr, că trăim. A trăi este frumos. În acelaşi, însă, în mod firesc este şi dureros. Nu poate exista intimitate fără vulnerabilitate. Dar, tocmai aceasta ne face să simţim vii şi adevăraţi. Pentru noi, rugăciunea, de fapt, ar trebui să fie locul în care putem să fim intimi, unde intrăm în contact cu interiorul nostru cel mai profund şi îl arătăm lui Dumnezeu. Toată viaţa noastră ar avea de câştigat. Măştile noastre ar cădea. Nu am mai avea nevoie de atâtea straturi de protecţie in jur. Am putea permite şi altora să se apropie de noi. În interiorul nostru am simti ce înseamnă a fi om: să fii interpelat şi atins la inimă, să fii rănit de dragostea lui Dumnezeu, care ne deschide către Dumnezeu şi către oameni. (pag. 28-29)

Anselm Grün, Rugăciunea ca întâlnire, Editura Serafica, Roman, 2004, 10×14 cm, 112 p., 5 lei (comandă la libraria@ercis.ro)

Anunțuri