Viaţa e o foame continuă. De relaţii, de finanţe, de succes, de obiecte. De tot felul de ataşamente care, în los să potolească această foame, o adâncesc şi mai mult. Când am 3 vile îmi trebuie 4. Când am 20 de prieteni, îmi trebuie 100. Când am vacanţe la mare, îmi trebuie la Nisa. Niciodată nu se termină, nimic nu mă poate mulţumi. E o foame negativă şi distructivă, în care consumatorul devine victima şi sclavul propriului consum. Pâinea pe care ne-o dă Isus, în schimb, generează o foame pozitivă, care zideşte interior, desăvârşeşte, încurajează, întăreşte, eliberează, dă elan. Când Isus spune: „Cel care vine la mine nu va flămânzi” (In 6,35), înţeleg că dependenţa de împărtăşanie nu e sclavie, ci libertate. Libertate faţă de o foame care ne macină, dar pentru care ştim sigur că există leac. Totul e să ne clarificăm noi înşine care e adevărata noastră foame: una distructivă ori una mântuitoare?

Anunțuri