Pericopa evanghelică de azi se încheie cu o frază pe care am considerat-o întotdeauna ca sintetizând perfect discrepanţa dintre împărăţia cerurilor şi cea a lumii, între veşnicie şi vremelnicie. După ce Cristos înmulţeşte pâinile, mulţimea începe să vadă în el un potenţial mântuitor lumesc, unul politico-economic din specia care face şi drege, promite şi anunţă cu emfază, deci nu-i de mirare că oamenii se gândesc că ar fi bun de conducător. El, Conducătorul universului, ajunge în topul listei electorale a unei neînsemnate provincii palestiniene din secolul I. Şi ce face el în această situaţie? Exact pe dos decât ar fi făcut orice politician care se respectă: „Cunoscând Isus că au de gând să vină să-l ia cu sila şi să-l facă rege, s-a retras din nou pe munte, el singur” (In 6,15). Câţi dintre noi avem decenţa şi umilinţa de a ne retrage dinaintea reflectoarelor, de a ne scoate pe noi înşine de sub incidenţa „buricomaniei” de a fi pe primul loc, în atenţia lumii, declamându-ne opiniile, disecând şi ce ştim şi ce nu ştim cu o savanterie cel puţin suspectă… pentru a rămâne singuri cu Dumnezeu, în rugăciune? Şi nu vorbesc aici numai de persoanele publice şi nici numai de apariţiile în media… Mă gândesc dacă putem proceda aşa de fiecare dată când anumite circumstanţe ne aduc în postura în care ni se cere părerea, suntem ridicaţi pe un piedestal, orice gând ori gest al nostru este considerat normativ… Fuga de slava lumească nu înseamnă să nu vorbim, să nu apărem, să nu interacţionăm, ci să facem toate acestea în lumina „retragerii” cu Isus, păstrând în inimă spiritul rugăciunii, al solitudinii cu Domnul, singurul în stare să ne înfăţişeze slava (nepieritoare) a Împărăţiei sale, a cărei strălucire tainică, discretă, elegantă, eclipsează complet pâlpâirea cu pretenţii de supernovă a zgândăririi orgoliului propriu.