Pr. prof. Eduard Ferenţ, reputat formator al multor generaţii de preoţi catolici la Seminarul din Iaşi îmi spunea că toată esenţa filosofiei (şi, implicit, înţelepciunea vieţii) stă în conştiinţa faptului că omul este o fiinţă contingentă. Astăzi, Isus subliniază foarte clar acest lucru: „Cel care vine din cer este deasupra tuturor” (In 3,31). Şi, desigur, în teorie, oricine admite că Dumnezeu este mai presus de toţi şi de toate. Dar practic, ne comportăm ca fiinţe contingente, care depind în totalitate de Creatorul şi Mântuitorul lor? Ne lăsăm în voia Domnului? Ne supunem lui, la bine şi la rău (dar mai ales la rău)? Mi se pare că situaţia de faţă este una asemănătoare tandemului „credinţă / fapte”. După cum şi „diavolii cred şi se cutremură” (Iac 2,19), deci sola fide, fără fapte, nu ne ajută la mântuire, tot aşa şi aici, degeaba zicem din gură că Dumnezeu e mare şi că e deasupra noastră, dacă nu ne şi comportăm ca atare. Acesta e un fariseim care nu poate fi depăşit decât prin asumarea contingenţei.

Anunțuri