Pe fariseii care îl respingeau, Cristos îi avertizează: „Mă veţi căuta” (In 8,21). Mă gândesc câte din căutările noastre se finalizează cu o găsire şi dacă nu cumva scopul căutării e însăşi căutarea, şi nu identificarea unui răspuns definitiv şi radical. Şi îmi vine în minte un gând al părintelui Iulian Budău din „De ce sunt preot”, care exprimă perfect modurile noastre greşite de a căuta: Mi-e teamă de un om prea sigur de sine, de oamenii care au valori prea clare. Pentru că de acolo se ajunge la talibanism. Sfinţii au fost nişte mari nehotărâţi. Pe când cel care vine cu şablonul de acasă nu obţine nimic… fiindcă el are definiţii de tipul: „Dumnezeu este atunci când…”. În momentul în care am reuşit să-l „turtesc” pe Dumnezeu într-o definiţie, talibanismul e la un pas. Un Dumnezeu în buzunar e mult mai comod, fiindcă nu mai înseamnă căutare. Vine multă lume şi îmi zice: „Părinte, spuneţi-mi ce să fac”, de parcă ar exista reţete. Pe de o parte, e o nevoie firească de certitudine, dar pe de altă parte, spiritele mari reuşesc să accepte incertitudinea ca stare de a fi. Ignaţiu caută. Tereza a Pruncului Isus caută. Toţi sfinţii caută. Căutarea în sine e însăşi esenţa convertirii continue. În clipa în care am încetat să mai căutăm, credinţa noastră devine un fariseim ritualist încremenit, vorba unui gânditor, în proiect şi care generează sklerokardia (împietrirea inimii).

Anunțuri