„Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea” (In 8,8), le spune azi Isus celor adunaţi să o lapideze pe femeia prinsă în adulter. Cred că ecoul acestei pericope ar trebui să ne răsune în minte de fiecare dată când suntem înclinaţi să „lapidăm” pe cineva. Pietrele pot fi cuvinte, gesturi, atitudini. Pietrele pot fi bârfe, priviri răutăcioase ori gânduri pline de invidie. „Acela nu merită, acela e mai prost, mai urât, mai nechemat decât mine”… De câte ori nu am dat şi noi cu pietrele acestea? În momentele respective, cel lapidat de noi e ocrotit de Domnul. Iar pietrele se întorc împotriva noastră. Şi lucru important: evanghelia nu ne spune că aceia care dădeau cu pietre nu erau, conform Legii, îndreptăţiţi să o facă. Da, probabil ca obiectiv vorbind, avem dreptate când spunem ori credem cele de mai sus. Dar Isus nu ne cheamă la a înfăptui dreptatea, la judecată, ci la a înfăptui iubirea, la a iubi. Şi la a ne întoarce privirea asupra noastră şi a ne întreba dacă, după dreptate, nu merităm şi noi lapidarea, dar după iubire, înţelegem oare că El ne îmbrăţişează şi ne iartă?