Despre învăţătorii care în ascultă pe tânărul Isus (în vârstă de 12 ani) în Templul din Ierusalim, evanghelia de azi ne spune că „rămâneau uimiţi de priceperea şi răspunsurile lui” (Lc 2,47). Puţini îl mai ascultă azi pe Cristos. Iar dintre cei care o fac, câţi sunt aceia care „rămân uimiţi”? Câţi dintre noi îşi păstrează prospeţimea acestei uluiri constante în întâlnirea cu Isus, dincolo de tocirea simţului metafizic? Ne putem păstra (şi amplifica uluirea) prin lectura constantă a Sfintei Scripturi, prin rugăciune, prin meditaţie, prin Adoraţie. Fiecare dintre acestea, făcute cu inima, ne ajută să descoperim de fiecare dată un nou chip al lui Isus, acelaşi dar totuşi altul, cu care interrelaţionăm, asemenea învăţătorilor, prin uimiree: uite, am citit de zeci de ori acest pasaj şi n-am observat că…, am stat de zeci de ori înaintea Sfântului Sacrament şi n-am simţit că…, am meditat de zeci de ori această pericopă şi n-am văzut că… Avem capacitatea de a ne uimi şi aceasta face bine vieţii noastre spirituale. Însă trebuie să ne cultivăm această capacitate şi să ne bucurăm de uimirile noastre. Nu ele sunt inepuizabile, ci puterea lui Isus de a ne descoperi mereu altceva în ceea ce îl priveşte. Cu cât căutăm mai mult, cu atât ne adâncim mai mult în căutare. Uimirea ar trebui să fie starea permanentă a ucenicului.

Anunțuri