„Vrei să te vindeci?” (In 5,6). La prima vedere, întrebarea aceasta pe care Isus i-o adresează paraliticului de la Betesda pare a fi superfluă: omul nu doar că era bolnav de 38 de ani (după cum otează evanghelistul), dar se străduia de multă vreme, de unul singur, să intre în bazinul tămăduitor; e limpede, aşadar, că voia să se vindece. Dar întrebarea lui Isus depăşeşte nivelul vindecării fizice şi se adresează sufletului: odată cu fiecare tămăduire fizică, Cristos operează şi o schimbare interioară. Însă pentru ca această schimbare să poată fi înfăptuită, Domnul are nevoie de acceptul nostru; întrebarea lui de azi se traduce astfel: mă primeşti în sufletul tău au ba? Dumnezeu nu se impune cu forţa în niciun suflet. În plus, nu ne putem vindeca niciodată singuri, fără Cristos; orice încercare de a face asta e o zbatere inutilă, precum cea a paraliticului de la Betesda. Suntem, la rândul nostru nostru, paralitici spirituali. Şi totul porneşte de la această întrebare simplă: vrem să ne vindecăm?