Înainte de a enumera câteva aprecieri primite din partea cititorilor, doresc să spun că această întreprindere este destinată a-i încuraja pe cei care încă nu au citit cartea să o facă, pentru a descoperi 15 oameni frumoşi, în sufletele cărora harul Domnului a lucrat în chip minunat. În rest, „nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui tău dă mărire, pentru bunătatea şi fidelitatea ta” (Ps 115,1).

Cartea surprinde în esenţă Dragostea, în multiplele şi extrem de variatele ei forme de manifestare. Descoperim aici modalităţi de a iubi cu care nu suntem obişnuiţi. Ne scoate din tipare, ne dărâmă constructele, prejudecăţile. Dând la o parte vălul, rămâne splendoarea persoanei în ascultare, se vede clar libertatea smereniei (Mădălina Haidemak, parohia „Adormirea Maicii Domnului”, Bucureşti).

Multe felicitări pentru carte… E într-adevăr superbă! (Pr. Laurenţiu Dăncuţă, Iaşi)

Am citit cartea în întregime. La început am avut de gând să citesc doar mărturia celor 4 episcopi, dar nu am putut lăsa cartea din mână. Am citit-o şi mă gândesc că foarte mulţi o să facă la fel. Pe mulţi dintre preoţi îi cunosc, dar şi preotii pe care nu-i cunosc au din partea mea toata recunoştinţa şi mulţumirea pentru mărturia dată. Am citit multe cărţi, dar aceasta m-a captivat. Am numai cuvinte de laudă pentru că nu găsesc în carte nimic de criticat. Mulţumesc dumneavoastră, episcopilor şi preoţilor pentru cadoul primit în Anul Preoţiei (pr. Augustin Benchea, Bacău).

Am lecturat deja câteva pagini ale acestei cărţi care îmi apare ca un frumos mozaic de impresii şi mărturisiri sincere, legate de o realitate pe care, din mila Domnului, o trăiesc şi eu în viaţa mea: Preoţia. Vă felicit pentru gândul atât de binevenit în acest An dedicat Preoţiei de a culege cu grijă ceea ce aceşti oameni ai lui Dumnezeu, provocaţi de arta dumneavoastră de a pune întrebări, au scos din tezaurul inimii lor (pr. Cristian Diac, Iaşi).

Tocmai m-am întors de la un week-end de exerciţii spirituale, în timpul căruia am citit cartea „cap-coadă”. Consider că pentru spaţiul nostru românesc este o capodoperă. E minunat să descoperi câtă profunzime există în multe persoane ce le cunoşti şi care, deschizându-se, te lasă să le priveşti mult mai în adânc decât îţi este dat a le vedea în mod obişnuit. E incurajator să vezi câtă dorinţă de sfinţenie există în generaţia preoţilor tineri, chemată, aşa cum ne sugerează mărturia episcopilor, să fie la înălţimea sacrificiului celor ce cu demnitate ne-au precedat întru credinţă. E superb să vezi cum o carte care pare să vorbească despre oameni, are, în fond, un singur subiect: Domnul şi infinita sa creativitate manifestată în unicitatea fiecărei vocaţii. Mărturisesc că mi-au plăcut toţi cei care au scris în carte, dar e un autor care ştie să rămână discret, în umbră, ca orice moderator care se respectă, dar care, tocmai prin această discreţie se remarcă şi trebuie remarcat. Se numeşte Claudia Stan, care nu şi-a povestit vocaţia la preoţia ministerială căci a primit alta, dar care îşi fructifică din plin chemarea la preoţia botezială. Am simţit nevoia să vă mulţumesc în singurul mod în care o putem face cu adevărat noi preoţii: celebrând o Liturghie pentru dumneavoastră şi familia dumneavoastră ca Domnul să vă răsplatească aşa cum ştie el mai bine. Vii şi sincere mulţumiri pentru efortul depus. Sunt sigur că această carte, aşa cum îi spunea nunţiul Preasfinţitului Florentin, „va face mult bine” (pr. Mihăiţă Blaj, Roma).

Maniera în care aţi condus dialogurile, frecventele trimiteri la situaţii-cheie, ca şi la personalităţîi de vârf ale credinţei noastre se constituie într-o contribuţie vrednică de mare laudă. Vă felicit din toată inima pentru această înfăptuire remarcabilă, nu în ultimul rând extraordinară şi pentru frecventele evocări –  de către mulţi şi pe mai multe voci – ale modelului de spiritualitate oferit de pilda lui Vladimir Ghika (Andrei Brezianu, scriitor, SUA).

O carte foarte bine scrisă, în primul rând pentru că este redactată cu iubire şi pentru că este scrisă de un laic (profesionist). Un laic care, cu toate că este un bun practicant şi respectă şi iubeşte preoţii, e un laic liber, care pune întrebări penetrante şi pline de „miez”, un laic care iubeşte, respectă şi nu perie! Claudia a reuşit să ne apropie mai mult de preoţii noştri, să îi vedem dincolo de sutană şi stolă, aşa cum au fost ei, copii, adolescenţi, tineri, cu visele şi speranţele lor… (Liliana Simion, parohia „Sf. Tereza a Pruncului Isus”, Bucureşti).

Este o carte superbă, am citit-o pe nerăsuflate. Prezintă preotul într-o manieră naturală, cu istoria sa, cu slăbiciunile sale, arătând cititorilor că frumuseţea preoţiei este de fapt preoţia lui Cristos care trăieşte în preot, păstrând elementul uman, ceea ce îi dă originalitate (pr. Marius Enăşel).

Am citit cartea într-o singură seară, m-a prins ora 1.30! Ritmul antrenant al convorbirilor şi cunoaşterea personală a multor dintre vorbitori m-a captivat. Cred că, în ansamblu, e cel mai bun material de promovare vocaţională pe care l-am citit vreodată. În această privinţă, cartea ta poate fi mai prejos doar în raport cu rugăciunea, un tărâm pe care Duhul Sfânt este imbatabil. Pe de altă parte, trebuie să fiu la fel de sincer şi să spun că am anumite reţineri în privinţa unor interviuri. Se observă o diferenţă calitativă prea mare între unele pasaje nonconformiste din câteva interviuri şi restul cărţii. Dorinţa de a impresiona cu orice preţ cititorul nu reuşeşte întotdeauna. În plus, poate ar fi fost mai bine ca despre complicaţiile sentimentale să vorbească cei mai maturi în ale vieţii sacerdotale (episcopii, preoţii mai în vârstă etc.). Pentru o nouă ediţie, aş sugera ceva modificări şi chiar noutăţi, de exemplu, de adăugat încă un interviu, poate cu un duhovnic care luptă în fiecare zi împotriva Celui Rău (o realitate cotidiană, pe cât de dramatică pe atât de neglijată) sau cu un preot în vârstă, bolnav, unul pe care nu-l vedem şi nu-l auzim în fiecare zi. Este şi aceasta din urma o ipostază mai puţin cunoscută a preoţiei, în care nu te mai caută nimeni, nu te mai vede nimeni, nu te mai întreabă nimeni de sănătate şi totuşi nimic nu egalează apostolatul suferinţei. Şi dacă-mi este permis – de acum, ce să fac, dacă am început, merg până la capăt – poate sunt binevenite mici şlefuiri la portretele spirituale ale protagoniştilor. Sincer, unele sunt prea mieroase, seamănă cu un medalion de calităţi atât de idealizate încât ai zice că pregăteşti respectivele cauze de beatificare. Nu vreau să fie înţelese greşit observaţiile mele, dar sinceritatea cred că e necesară când e vorba de lucruri atât de frumoase, precum “Dialogurile îndrăzneţe”. Aştept şi eu ediţia a doua! (pr. Adrian Dancă).